Noul volum semnat de Monica Larisa Manafu, Erupţii de ireal (Ed. Sitech, Craiova, 2010) denotă propensiunea decantării stărilor din care se presupune că ar veni poezia. Sensibilitatea sa, adesea rănită, este cutia de rezonanţă care amplifică ecourile generate de atingerea realului, cu armonii şi stridenţe ce reflectă un ,,peisaj” interior denivelat, cu trasee când sentimental-patetice, când marcate de luciditatea observaţiei pertinente. Şi într-un caz, şi în celălalt predomină introspecţia, întoarcerea spre sine cu speranţa regăsirii unei lumi originare, ingenue, în contrast cu aceea impură spre care priveşte fără să aibă curajul de a o traversa. De aici refugiul în vis şi sentimentul absenţei, conjugându-se în plasma lirică a acestor Erupţii de ireal ca expresie a sustragerii din imediatul strivitor şi a refuzului de a accepta lipsa alternativei. Prin urmare, vrea să descopere că uimirile n-au murit, că îndoiala şi întrebările încă există, ca şi puterea transfigurării:,,Dacă un izvor ar vrea să mă reînveţe/ Toate cuvintele uitate,/ O pădure mi-ar înfrunzi în suflet/ Sentimentele de mult abandonate,/ Eu n-aş mai fi/ Hologramă dintr-o imagine ,/ Prin Moarte putându-l înţelege/ Pe cel care fugit din Realitate/ Găseşte timp/ Şi se minunează.” (,,Realitate şi Neant”).

Gândul absenţei, însă, are un teribil revers: renunţarea la certitudinea fiinţării cu universul pe umeri: ,,Numai că dacă pleci/ Trebuie să tragi după tine tot Cerul, /Ca pe un vrej carbonic,/ Imposibil fiind să te mai întorci;/ Dacă vrei să rămâi nu ai de ales/ Decât să devii a treia coloană ,/ Sprijinind, alături de celelalte două,/ Ceea ce, îndeobşte, se numeşte Cer.” ( ,,Certitudine” ).

O adiere amară străbate poemele care vorbesc despre,,imagini înjumătăţite, triste”, despre mirarea moartă ori despre nuferii seceraţi, în fine, despre neputinţa rostirii (,,Cuvintele mi-au dispărut”) până la ultima frontieră a voinţei: ,,Din contemplaţie în contemplaţie,/ Imagini înjumătăţite, triste ,/ Îmi întreţin focul gândirii,/ Cuvintele-mi au dispărut în/ Seminţele din Dubii ,/ Motiv pentru care/(…)/ Să încerc doar cu Absenţa-mi / Să fiu egală.” (,,Egală cu Absenţa”).

În acest spaţiu al desincronizării, al neacordării la real şi, deci, al neparticipării, se produc totuşi misterioase transferuri existenţiale care hrănesc contemplaţia şi stârnesc reflecţii, ca în viziunea ce urmează:,,Cad în mine respiraţii trecute,/ Cum spice grele sub seceri./ În fiecare ochi îmi plantez câte un pom,/ În curând voi avea/ O mulţime de vegetale priviri;/ Plămânii se hrănesc doar cu praful/ Din prelucrarea minereului de fier,/ Făcând respiraţie gură la gură/ Colegei mele de celulă,/ Medicul legist a stabilit/ Că a nurit de rugină./ Toate s-au petrecut ca ieri/ Şi se vor petrece mereu,/ Din oarbe depărtări/ Nu-mi mai recunosc/ Nici propriul Eu” (,,Din oarbe depărtări”).

Îndepărtate melancolii răzbat uneori spre suprafaţa aridă a poemelor: ,,Plantează cineva în mine, neştiut/ Copac având rădăcini de rugină,/ Trunchi şi ramuri de calcar…”/ (...)/ Posibil fiind copacul să devină/ O altă Mască peste Masca-mi/ Ce-ascunde o simplă Absenţă.” (,,Mască peste Mască”)… ceea ce naşte supoziţii dintre cele mai frapante: ,,Poate nu suntem decât nişte oglinzi/ Prin care Neantul citeşte/ Prin imagini innumerabile, suprapuse,/ Imagini care nu au la bază cuvinte,/ Poate doar mici adevăruri/ Care de care mai triste./ Poate că după inevitabila moarte/ Rămăşiţe de gânduri vor cădea,/ Ca nişte Aurore boreale,/ Peste tot ce în urmă vom lăsa.” (,,Poate…”).

La fel de surprinzătoare este fuga de timp chiar în inima ceasului: ,,Mă retrag într-un ceas ruginit,/ Fără limbi, cu cadranul şters./ În interiorul lui ceva mai ticăie/ Cele din urmă secunde/ Ale timpului ca şi mort.” ( ,,Între toamnă şi iarnă” ).

Din colţul de ,,irealitate” pe care şi l-a adjudecat, Monica Larisa Manafu ,,desenează” chiar realitatea cu conotaţiile ei grave, de netrecut cu vederea, căci ele evocă ,,Absenţele care ar vrea să-şi schimbe viaţa”:,,Autostrada imaginară îşi scuipă maşinile/ Printre coline şi munţi ,/ Ca pe nişte munţi care devin tuneluri./ Răşina coboară din brazi ca o şopârlă,/ Îmbracă muntele-ntr-un strat subţire,/ Colier zânei din poveste./ Pe sub toate acestea sunt alte tuneluri,/ Pe unde se-ntâlnesc viii cu morţii…” ( ,,Schimbare” ).

În viziunile sale dăinuie o materialitate vaporoasă ca şi temporalitatea evanescentă ce o străbate: „Un copac urcă dintr-un alt copac/ Până când înfloritele crengi ale/ ultimului copac/ Răscolesc înălţimi de vis/ Lăsând în urmă să cadă/ ploaia cu miros de parfum./ Mie nu-mi rămâne decât să-mi imaginez umbre de ţărani/ cu palmele strânse căuş/ Adunând stropi/ Să ude copacul la rădăcini,/ Dar fiecare copac nu-i altceva/ Decât un fluture ce a prins rădăcini,/ Dintr-un viitor/ Deja petrecut” („Viitor petrecut”).

Căutând rostirea în parabole şi lăsându-se condusă de reverie, această poezie este asemenea ,,unui zâmbet pictat pe un nor, care ascunde adevăruri nespuse”.