Scriam, cu o vreme în urmă, despre admirabila strădanie a profesorului şi scriitorului George Sorescu de a edita paginile rămase de la fratele său, Marin Sorescu. Mărturii artistice ale unei existenţe creatoare de excepţie, acestea recompun portretul spiritual al unuia dintre cei mai expresivi poeţi ai literaturii noastre moderne, reflectând în lirica lumii un model autohton de neconfundat.

Spuneam, atunci, că Marin Sorescu se conturează, pentru mine, într-o imagine susţinută nu de întâmplări, ci de cuvintele şi semnele în care el a crezut ca nimeni altul şi cărora eu le-am făcut loc în inima-mi bolnavă de singurătate şi neîmpliniri. Prin opera lui mi-a dat posibilitatea şi răgazul să înţeleg că nu trebuie să cauţi în ceilalţi ceea ce nu poţi să-ţi oferi tu însuţi, că eu aveam deja în mine ceea ce căutam în afara mea. Mi-a limpezit întrebările care, de altfel, nici nu aşteptau răspunsuri...

Noile cărţi purtând numele său, apărute sub îngrijirea atentă a fratelui mai mare, d-l George Sorescu, au «timbrul autenticităţii», fiind apreciate de acesta ca un „mozaic de componente, configurate spontan, unele nestilizate, dar tot atât de necesare exegezei şi hermeneuticii moderne”. Oricum, aceste pagini publicate postum (însemnând note de jurnal, desene, fotografii originale, texte poetice de început, etc.) ne înfăţişează dimensiunea frustă, liberă de canoane, a aunei personalităţi creatoare pe care G.S. o numeşte, în prezentările sale introductive, „un argonaut modern, înzestrat cu aleasă cultură, ereditar, aflat sub un impuls daimonic, în accepţie mitică”. Multele portrete şi autoportrete, fugitiv creionate, încearcă să surprindă interiorul «măştilor», să pipăie suprafeţele sinelui, într-o continuă căutare a trăsăturilor constante, de neschimbat în fluxul evenimentelor vieţii. Alături de poezie, grafica (fie şi ocazională) se înscrie în aceeaşi partitură artistică de referinţă în definirea vocaţiei polivalente a scriitorului din Bulzeştii Doljului.

Recentul volum, Configurări grafice III (Ed. Autograf MJM, Craiova, 2013), apărut cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj şi al Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, reproduce profiluri, crochiuri, fizionomii, figuri în diferite ipostaze ale eului, schiţate fugar. Pe lângă autoportretele realizate de-a lungul timpului (poetul „exersa” pe el însuşi!), se remarcă portretele pe care i le creionează Eugen Mihăescu (1965), Eva-Maria Geisler (Genova, 1979), Borslav Tacevski (Struga, 1979), Ioan Flora (1979), dar şi portretele pe care Marin Sorescu le-a dedicat unor scriitori cunoscuţi precum: Gabriel Dimisianu (Sinaia, 1984), Grigore Vieru (1990), Alexandru Ciorănescu (sept. 1994), A. Visarion (1995), Ion Andriţă (1996), Gellu Naum, D.R. Popescu, Ion Lăncrănjan, Constantin Noica, Mimo Morina şi Mario Luzi (1985), Adam Sorkin (1996), Miljurko Vukadinovič (1989). Din perioada când a fost ministrul Culturii i-a reţinut pe unii din colegii de guvernare (M. Coşea, Florin Georgescu, Gh. Tinca, Aurel Novac). De altfel, sunt cunoscute participările sale la expoziţii pe pictură şi grafică din ţară şi din străinătate: Braşov şi Cluj (1983), Irlanda de Nord (1991), Bucureşti, Bistriţa şi Craiova (1992, 2005, 2010), Singapore (1995), unde a expus lucrări de o stranietate frapantă, puternic conceptualizate şi de o intensă vibraţie interioară. Regăsim şi în aceste pagini imaginea timorantă a unui Corb din 1990, a unui Cocoş hieratic ori Ursul şi umbra sa în peştera gândirii ... Toate se subsumează ideii de căutare asiduă în propria imaginaţie şi sensibilitate, coroborate de editori cu viziunea unora dintre cele mai renumite poeme (Darul, Am legat ..., Presimt ..., Hamlet în căutare ..., Casă sub observaţie, ... Ergo sum, Lupta, Craniul Yorick). Punerea în corespondenţă a desenului cu textul poetic nu este nici întâmplătoare, nici neavenită, poezia soresciană remarcându-se, între altele, prin vizualitate. „Specialistul” din poezia „Darul”, tot analizând tablourile celebre din muzeele lumii, descoperă nu numai că acestea sunt false, dar constată, în cele din urmă, că strada, copacii, peisajul, lumea erau ele însele false! În poemul celebru Am legat ... existenţa este un joc de-a v-aţi ascunselea, iar lucrurile pot fi legate la ochi. Jocul însă are un revers existenţial implacabil: „Am legat soarele la ochi / Cu nopţile mele / Şi i-am spus să mă găsească. / Eşti acolo, a zis soarele, / După timpul acela,/ Nu te mai ascunde! // Nu te mai ascunde, / Mi-au zis toate lucrurile/ Şi toate sentimentele / Pe care am încercat să le leg / La ochi.” (Am legat ...).

Ca şi în cuvinte, Marin Sorescu pune în linii, în contururi sau în culoare o vibraţie pe care numai un impuls daimonic o poate genera prin sunet, idei ori culori. Restituirea acestor pagini contribuie – poate chiar în mod covârşitor – la înţelegerea temeinică a unui proces creator de mare anvergură şi amplitudine, cu diafanităţi edenice şi cu adâncimi uneori de nepătruns, pe care numai spiritul poetic ni le dezvăluie.