Poet încifrat, de un rafinament funciar dis- tinct, Nicolae Jinga, propune, în recenta sa carte Glonte din amonte (Ed. Limes, 2021), un discurs liric novator ieşit, prin insinuanţă, din calapoadele arhetipurilor consacrate, de factură neomodernistă. Cultivând în poemele sale, iradiate intens de ludic şi livresc, un imagism predominant texistenţial, stihuitorul pune în mişcare, într-o vâltoare sinestezică, trăiri extatice, imediat implozive, în întregime marcate de plenitudine. Datorită copleşitoarelor stări simptomatice provocate de acestea, eul este puternic anesteziat de extazele rostirii. Cuvintele îşi magnifică sensurile şi ipostaziază multitudinea de înfăţişări a unui logos subordonat, evident, actului de creaţie: ,,Văd poemul născându-se/ maturizat,/ electrizat,/ securizat,/ gata să nască/ alte poeme aidoma sieşi:/ poemul-om, poemul-elefant/ developând o caligrafie aiuritoare,/ poemul-soldat/ cu bocancii de plumb frământând/ o ţărână sfioasă (Viziune).
Ideea esenţială a versurilor e că în trăsătura lor viscerală, intimă, se menţine viu, perceptibil, ecoul vocii unui ipotetic erou liric, fapt care demonstrează indubitabil că autorul se află topit ,,înlăuntrul fiinţei straniului ,,text al lumii (R. Barthes), unde: ,,Între literă şi cuvânt e o groapă. Între cuvinte groapă după groapă./ Între cuvântul scris şi cel gândit,/ eu însumi am descoperit o groapă.// Departe-n timp, la Babilion, ehei,/ în groapa unei misterice idei
(Gropi. Sau despre Heidegeer, altfel).
Organizarea structurală a scriiturii mitopo(i)eticii lui Nicolae Jinga este (în)temeiată pe dominarea timpului care, prin invocarea neantului, capătă ipostaza de ,,creator al unui surplus de fiinţare prin circularitatea lui şi drept conducător de sens prin vectorialitatea lui (Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Bucureşti, 1987, p. 200). În consecinţă, poetul, ancorat în insolit, operând cu un imaginar care îşi relevă multitudinea de înfăţişări ale unei sintaxe metafizice, dezvoltă, după normele cantabilităţii, un climax denunţător al puterii cuvântului ,,care aduce un spor de sugestie (E.A. Poe). Catharsisul provocat de afectele contrariilor dezlănţuite în scriitură devine, astfel, un indiciu clar al imanenţei stihialului ţinut ,,ostatic de o ,,vrajă amnitotică în clepsidră: ,,Nu ştii ce fel de veşminte îmbracă/ ziua de mâine./ Nu ştii aşişderi când vei primi/ telegrama neantului.// Scrii detaşat şi prozaic poemul acesta/ de nicio culoare./ Închei o scrisoare pe care/ n-ai cui s-o trimiţi.// Trenul pierdut în vis fantomă,/ «te hărţuieşte ludic dinadins»./ Ai între timp vertijul metafizic/ şi viziunea unui soare stins (Telegrama neantului); sau: ,,Fiecare îşi duce-n spinare Destinul/ ca pe o cruce-nvelită în propria-i carne,/ niciodată atât de uşoară încât/ să nu-i simtă nicidecum apăsarea./ Fiecare visează că zboară şi zboară/ o sută de ani până când/ un teribil plictis îl omoară./ Fiecare trudeşte un timp la maestru/ în zglobiul buestru/ alchimic./ Fiecare mai este şi altfel decât vrea să pară / pe aceeaşi tulpină e ludică larmă larvară,/ în hora lui Unu se prind ipotetic mai mulţi indivizi
(Edict).
Plăsmuirile, frizând hermeneutica convenţională a fiinţei sacrificate ,,pentru cuvânt şi necuvânt (Ştanţă), prefigurează un mit poetic ,,strivit de-al artei simulacru. Viziunea eminamente ingenuă, inimitabilă, asupra limbajului, este axată, fantezist, pe o pretinsă, insolitară biografemă, ilustrând în acest mod apartenenţa la ,,vertijuri estetice coercitive, subtil impugnate cu ambiguităţile unui logos intertextual în care ,,Prea multă risipire strică-ntregul/ eşafodaj alchimic. Clipa zboară (Via lui Nabot).
La Nicolae Jinga, în genere, metafora este revelatorie, nu rareori substituită în planul expresiei, narativităţii, imaginile poetice sugerând tot timpul sensurile iniţiatice ale ,,noemelor probând în detalii deosebita forţă a discursului: ,,Scrii un poem cu teama/ de-a nu-l sfârşi curând,/ de-a nu-i tăia cu rime/ răsuflarea. Scrii un poem/ de parcă el te-ar scrie,/ cumva îndurerat prevenitor/ din vinovate pricini de cuscrie (Cătuşa), şi, amintind de iconoclastul Mircea Ciobanu: ,,Îngerul meu narativ traversează frisoanele clipei,/ redescoperă tainice straturi mentale,/ dând pretutindeni iubire de urmele/ trecerii tale (Tangaj).
Decupând sonorităţi ritmice din praxisul prozodic arhetipal poetul, într-un regim debordant de transfigurare a lumii imaginare şi reale, provoacă, în compoziţii de o constantă mefienţă, torente de ,,voroave. Apetenţa exacerbată pentru producerea unei retorici abrupte, ieşite din ritual, devine reductibilă la formele de evaziune ale paradigmei postmoderniste. ,,Slova înţeleaptă pare împrumutată din limbajul străvechilor pravile ,,de viermele melancoliei ros,/ de-a-ngădui memoriei să-ndure/ citirea adevărului pe dos (Amonte I), astfel încât, în discuţie livrescă ,,zbaterea gândului/ pentru silabe stinghere (Gâsca sălbatică) capătă energii aprehensive, (în)corporate în ,,arătării abisale, împovărate de pietate sacră: ,,Faptul de-a fi are efecte stranii/ şi-atâtea universuri câte cranii/ îşi zornăie seminţele şi-arginţii.// Dulce prilej de pierdere a minţii/ e macerarea sensibilităţii / satârul faraonic al excentricităţii/ frază cu frază taie cartea la care scriu./ Modernitate-n bernă şi herb trandafiriu./ Zboară la cer o pasăre-mpăiată./ Mâna lui Dumnezeu s-ar vrea tăiată,/ concret, nu metaforic, de veacul damblagiu (Mixaj); sau: ,,Mă sting în linişte / nu mi-e totuna,/ dar a te stinge-n linişte-i firesc:// Deprind a merge/ fără să fac paşi,/ învăţ o limbă necuvântătoare / s-o ştiu vorbi când bezna/ întreg mă va-nrobi/ şi pururi fi-va-nchisă/ netrebnica mea gură.// Lăuntrul meu/ e o detunătură/ spre marginile marginii de Sus (Ipostază).
Spectacolul ontologic regizat poetic de Nicolae Jinga în volumul Glonte în amonte proiectează pe ecranul baroc al realităţii nude prezenţa fiinţei auctoriale ,,viclenind între cuvinte şi tăceri: ,,A propriei noastre fiinţe/ din veac suferinţă notorie,/ lasă-n istorie urletul,/ dârei de sânge./ În rest Poezia ca (ultim) gest de revoltă (Amonte III).
Imperiul ficţional, exorcizat, al poemelor lui Nicolae Jinga, sporit în semnificaţii şi simboluri, (re)aduce emoţia afectivă la staza unei polifonii mai mult decât voluptoase şi fluide, certificând în ultimă instanţă una dintre trăsăturile esenţiale ale liricii sale.