În epiderma lexico-semantică a prozopoemelor lui Constantin Pădureanu din Focuri stinse sunt vizibil identificabile, în descendenţă canonică soresciană, adicţii recognoscibile, intrate în coliziune cu proiecţiile existenţiale, paroxistice, ale laitmotivului arhetipal – satul. Plasată într-un infrareal valid, generator de spectacole cu efect imagistic imediat, poezia lui Constantin Pădureanu, născută din bucuria simptomatică a re-facerii unui timp al declinului şi al unui spaţiu arhaic: Rudarii Olteniei, acceptă ralierea la şabloanele fetişizate ale neomodernismului. Eroul liric, intens antrenat în jocul cotidianului absolut, dovadă trăirile cu o puternică încărcătură emoţională, valorifică eshatologic inducţiile fenomenologice ale mitemelor bizar mozaicate aparţinătoare unei lumi în aparenţă fictive. Această poziţionare autarhică a poetului, hedonist prin excelenţă, se revendică, în filigran, din stereotipurile tematice/ disimulate ale propriei hermeneutici, marcate de fisura apărută între realităţile umorale şi viziunile unui subconştient cert decadent.

În consecinţă, discursul poetic este centrat, în chipul cel mai simplu, pe un istorism dialogic parţial inconfundabil, în care sunt imitate/ mimate narativ reflecţiile nostalgice ale unui stihuitor încăpăţânat să surprindă în compoziţii, cu speranţa reconsiderării mitului satului, misterul din lucruri şi din stările nonegotice ale celor care, atipic, încă mai sunt numiţi „talpa ţării”. Din această perspectivă Constantin Pădureanu nu se substituie doar într-un continuator al cosmologiei soresciene, evident, exploatând cu obstinaţie obsesii bufonarde, impregnate cu resemnări exorcizante, în consens cu vremea, ci şi într-un iconograf simpatic care îşi construieşte un stil al său, specific, puternic şi în exces topit în alchimia poemelor: „Pe linie se auzi lătratul unui câine,/ Pe urmă trecu o maşină./ Se făcu iar tăcere./ Iulia Muscalu îl privi/ pe George Pisică,/ Dădu din cap şi zâmbi./ Vru să-l trezească/ Şi să-i facă o mărturisire,/ Dar se răzgândi, pentru că/ Avea destul timp să-i spună/ şi altădată./ Întinse mâna, îl mângâie pe faţă/ Şi, apoi, îi aranjă câteva fire de păr/ Care-i căzuseră pe frunte./ George simţi şi se trezi./ Avea somnul uşor./ Se îmbrăţişară/ Şi se strigară iar pe nume./ Timpul trecea repede/ ca o nălucă” (Lacrimi fierbinţi).

În actul de creaţie, în care descoperim recuzita unei pararetorici pitoreşti, consacrată în volumele anterioare: Focuri mocnite (2012), Focuri arzând (2013), Focuri pe dealuri (2014), Focuri pe colnic (2015), Focuri pe câmpii (2016), Focuri cu vâlvoare (2018) ş.a., autorul valorifică un limbaj vetust, etalând astfel o configuraţie paradoxală a lumii care încă îi mai supravieţuieşte în memorie. El îşi aşază cu o plăcere nedisimulată masca de histrion şi fără a cădea în ridicol creditează poveştile (insolite, rupte parcă din Poiana lui Iocan) cu sens expresiv/aluziv, de „demiurgologie” soresciană, astfel încât mitul tradiţional al satului arhaic să-i repună în matcă identitatea ancestrală. Dialogurile, inconfundabile, excelent împănate cu întâmplări baroce, uşor decortificate de neînţelesuri, reclamă o teatralitate practicată cu fantezie şi frenezie, tocmai pentru a imortaliza amintirile unei lumi în care „veşnicia” s-a efemerizat profund: „Era seară. Nilă Tudorescu şi Gică Falcă,/ Din Rudarii Olteniei, stăteau de vorbă/ În faţa brutăriei lui Niţă Guguloi./ Primul era bogat, dar nu avea credinţă,/ Era mereu preocupat să nu-i lipsească/ Nimic lui şi familiei sale./ De aceea, Gică Falcă, prietenul său,/ Mai sărăcuţ decât el, îl întreabă:/ – Spune-mi, Nilă, dacă ai avea doi copii,/ Dar l-ai hrăni doar pe unul/ Şi pe celălalt l-ar chinui foamea,/ Consideri că ar fi drept?/ – Bineînţeles că nu, răspunse Nilă./ – Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela,/ În timp ce al doilea ar tremura de frig,/ Cum ar fi? Continuă Gică Falcă./ – Ar fi, desigur, o mare nedreptate!/ – Şi atunci dacă tu spui că/ Aşa ceva este o mare nedreptate,/ De ce, totuşi, procedezi în felul acesta?/ – Cum? zise Nilă Tudorescu./ Pe copiii mei îi tratez la fel/ Le arăt aceeaşi dragoste// […]/ Unul nu poate trăi fără celălalt/ Îngrijeşte-i pe amândoi/ Şi, atunci, vei fi, cu adevărat,/ drept şi fericit” (Doi fraţi buni).

Descoperim, în itinerariul iniţiatic prin ,,memoria” trecutului spaţio-temporal-spiritual al satului românesc, semnificaţii şi mesaje stranii, care reifică un univers vădit, realcătuit, în registrul anacronic al profunzimilor lirosofice, „în dulcele stil clasic”. Depoetizarea practicată de Constantin Pădureanu în Focuri stinse (titlu care sugerează predilecţia pentru arhetipul menţionat: satul), legitimează apetenţa sa pentru simboluri magice conservate la răscrucea identităţii cu alteritatea, acolo unde eul stihial se lasă sedus de distorsionări ale realului şi nu renunţă la a-şi adjudeca reprezentările ludice, hiperbolice şi pulsatorii ale substanţei poetice. Relevanţa perenă a trecutului este, în textele utopice, impresioniste, deseori calambureşti, ale lui Constantin Pădureanu, produsul axiomatic, conjunctural, al unei crize radicale de adaptare la noile paradigme ale satului românesc. Acestea din urmă, deopotrivă estetizante şi demistificatoare, iconic dezvoltate, încarcă cu sacralitate fluxul scrierii auctoriale. Sub regim de supoziţie, versurile sunt simple, exuberante, adevărate jubilaţii, bogate în tâlcuri şi solemnitate, dar dezbrăcate, metaforic vorbind, de toate podoabele, multe dintre cuvintele care le „decorează” părând scoase de la naftalină, indicând ipostazele ascendente ale unui ego dispus să le metamorfozeze, prin prelucrarea poetică asistemică a elementelor etnofolclorice, în „artefacte” lingvistice, onomastice chiar. Transfigurarea lirică a unităţilor dialectale descoperite din abundenţă în volumul Focuri stinse reprezintă pentru Constantin Pădureanu un apel ferm la necesitatea întoarcerii omului în spaţiul matricial românesc, la rădăcini adică. Rostirile sale, inspirat fixate în rame scripturale, rememorate fără iz abstract, cum lăsam să se înţeleagă – sublime, savuroase şi elegiace –, se dovedesc a fi, desigur, în context postmodernist, mărturiile debordante ale unei lumi secate de esenţe primordiale. „Deschiderile” poetului către câmpuri epistemice neviciate de modernitate reclamă, certamente, o dedublare a realităţii pe care o trăim. În concluzie, Constantin Pădureanu, prin poezia sa, aflată în strânsă conjuncţie cu tradiţia literară, militează imperativ pentru re-valorizarea tezaurului lingvistic autohton, şi, subtil, fără a iniţia vreo polemică în acest sens, pentru amendarea avatarurilor care încă pândesc din umbră satul românesc.