Trăgându-şi sevele miraculoase din resursele meditaţiei asupra simbolurilor arhetipale – fiinţa şi timpul –, poezia Mihaelei Albu stă sub semnul ludic al mesajelor încorporate în parabole şi bizarerii simptomatice, turnate în imagini moderne, ispititoare. Versurile din volumul Nisiparniţa indică un eu liric profund, hotărât să dezvăluie chipurile alterităţii prin neantizarea semnificaţiilor unui absolut imuabil, perceptibil în planul vocii monologice atrase în discurs: „Nu credeam să învăţ vreodată/ să aştept apusul/ cu încrederea unui prieten de sprijin./ Nu credeam să învăţ/ să-i întrezăresc marginea/ Lumina din zori mă încălzeşte încă/ mi-e prietenă/ mi-e tovarăş pe drumul cu pietre/ îi simt uneori mângâierea tandră/ farmecul îndrăznelii primelor raze/ Seara se face tot mai pustiu.// În spate – un şir de umbre/ În faţă – un clar-obscur fără contur…/ Voi învăţa vreodată să cunosc/ în miezul ei/ lumina? ” (Poemul resemnării).

Emoţiile provocate fără rest de ireversibila trecere a clipei, cea „unită cu veşnicia/ în inocenţa pură a nisipului mişcător”, catalizând expresiv înţelesuri mitice, potenţează limbajul şi astfel repune în drepturi ordinea metafizică, sacră, a Fiinţei obsedate de sfâşieri lăuntrice. Transfigurarea arhetipurilor poetico-matriciale amplifică în epiderma textelor, fără subterfugii, sofisticări retorice sau semantice, sensul existenţei creaţiei: „Poemul de hârtie – o casă zidită/ La temelie – cuvinte încărcate/ Temeinic/ cu mortar de cerneală;/ ferestrele – deschise spre lume;/ uşile – cu încuietori subtile/ împrumutate de la bătrâni înţelepţi/ şi ei datori vânduţi/ altora şi mai cu minte/ mai cu fală/ mai cu albă şi impunătoare barbă./ Clădirea prinde contur …/ Câte încăperi?/ Câte înţelesuri la această lume/ de neînţeles/ şi încă una în plus –/ depozit de îndoieli/ de spaime/ loc de pelerinaj către înlăuntrul/ de cuvânt” (Poemul de hârtie).

Dialogic şi polifonic, mesajul compoziţiilor este, în esenţă, rafinat prin încifrarea realităţii, fapt care îi conferă consistenţă şi nuanţă: „S-a rupt în două realitatea!/ aproape că sângerează/ nu am cu ce să o bandajez/ nu pot merge nici până la farmacie./ Dacă aş ieşi din casă/ cele două jumătăţi/ s-ar face ţăndări./ Iar alta n-am ca s-o înlocuiesc” (S-a rupt în două realitatea!). Echivalând cu un instrumentabil catharsis, această ipostaziere fixează timpul rememorat („Eu învăţam cu tine/ Încrederea/ statornicia/ pasul neclătinat/ faţa nevăzută a lucrurilor…” – Era un timp) şi timpul ancestral trăit în prezent („Cum valul spart de ţărm/ clipa îşi trece paşii/ în amintire:/ val după val/ întâmplare după alta …/ fire de nisip, mii de fire/ împletite-n scoică/ – o viaţă/ un destin…/ un cântec de-nceput/ o despletire de firave iluzii/ Timpul peste mine – apă rostogolită/ nepăsătoare/ printre pietre şi maluri îngrăditoare/ spre mare …” (Curgere), în viziuni po(i)etice livreşti. Metamorfozele trăirilor, substanţial alternând între realitate şi ficţiune, convertesc, în planul expresiei poetice, linia de demarcaţie dintre imaginar şi vis, în locul acesteia apărând, alchimic, un microunivers în care „cercul zilei închide stranii clipe/ rostogolitoare pietre pe fluviul curgerii/ aromitoare mirări/ bune-vestiri cu aureole de albastru ceresc/ căderi/ zăbrelite ferestre/ întuneric văduvit de zori...” (Pădurea).

Registrul prozodic al Mihaelei Albu este parcurs, din perspectiva unei introspecţii nostalgice, de tonalităţi estetice nonconformiste, neinhibate de irizări postmoderne. Deşi spectacolul, intelectualizat şi fantasmatic, ce ni-l oferă poeta valorifică în manieră hollywoodiană elemente narative barochizate, metafora e substituită, inventiv, de revelaţiile spectaculare ale unui cotidian frust, netrucat, captiv în clepsidră.

Meditaţiile Mihaelei Albu asupra anxietăţilor provocate de tragicul sfârşit al fiinţei umane emerg, contrapunctic, prin poetizare, din convingerea că în afara sinelui nu poate exista libertatea de a reflecta la „liniştea fără de margini” (Linişte) şi nici de a cugeta fără reticenţă asupra angoasei existenţiale, cum „Ceasul istoriei şterge nepăsător/ Umbre/ nume de umbre/ pe rând…” (Ţărmul uitat). Oricât am vrea, fantezia nu poate fi despărţită de realitate, mai ales atunci când poezia derivă din poezie, iar cuvintele explorează organic lucidităţile invincibile ale unui spirit versat în circumstanţierea lumii în substanţa lirică: „Linişte de început de lume:/ nici vântul nu-ndrăzneşte/ să mângâie/ nici să certe./ Poteca gândului pierdut în zare/ îşi şterge cu regret lumina/ E-o linişte de început de lume/ şi toamna-şi face drum perfid./ Copaci bolnavi de frică braţele îşi strâng/ a rugăciune./ O vreme de sfârşit de lume/ spaima se mută în tăcere/ loc pe negândit îşi face/ sapă cu sârg/ lin se strecoară în fiecare vatră/ în fiecare inimă de piatră/ stavilă pune trecerii/ opreşte verdele/ opreşte înflorirea./ Vicleana linişte a Marelui Întuneric!” (Tăcerea întunericului).

Strategia lirică a Mihaelei Albu este, în construcţiile parabolice din volumul Nisiparniţa, de a „osifica” în subteranele textului imaginile unui timp scurs spre nicăieri care încă mai păstrează în memorie atât identitatea, cât şi imaginea exprimabilă/ esopică a fiinţei revoltate în faţa iluziilor dintotdeauna ale existenţei.