Poetica Mihaelei Albu, încifrată, puternic accentuată de sugestia livrescă, dar departe, să recunoaştem, de clişeele şi motivaţiile literar-estetice canonizate, este conectată la sublimul unui limbaj ambiguizant, sporit epidermic în semnificaţii. Volumul Cuvintele mor în picioare indică intenţia sa de a ne propune, cu o inimitabilă/ dezinvoltă vervă, proiecţiile unei lumi în care mecanismul plăsmuirilor şi, în genere, al facerii poemului se legitimează, implicit, în transfigurări mitico-scripturale absolute: „Ca marginea lumii – capătul Cuvântului!/ Ca necuprinsul – el însuşi!/ Îl caut în rotunjiri de sunet/ în dezghiocare de miez/ Înveliş cu înveliş dezveleşte fructul/ Înţelesul – mereu departe/ Marginea – o fata morgana…/ Miezul îşi continuă strălucirea/ în singurătatea lui de taină…” (Perpetua căutare).

Privite din perspectivă ludică, revelaţiile rostirii aduc constant în prim-planul realităţii tăceri şi netăceri uşor recognoscibile, demonstrând un imaginar indus de trăirile şi viziunile fiinţei cuprinse de frica neantului, unde „timpul – duşman nevăzut” (Aşteptare) transcende prin labirintul existenţial al creaţiei: „Vreau să scriu acum/ cât mai am lumină/ cât nu se-ntunecară ferestrele/ deschise spre începuturi./ Vreau să scriu/ despre tot ce strălucise cândva./ Chiar în întunericul amintirii/ raza luceşte neînchipuit de vie!/ Cine eram eu? Cine erai tu?/ Două necunoscute rotindu-şi destinul/ în univers/ Vreau să scriu acum!/ Vreau să scriu acum!/ Vreau să scriu acum/ cât marginile lumii nu s-au zdrenţuit cu totul/ cât întunecatul apus/ n-a înghiţit hulpav/ începutul/ Realitatea ruptă în două/ Neputincioasă/ nu-şi mai poate coase jumătăţile./ Vreau să scriu acum/ cât creionul mai ascultă de mână” (Nu scriu…); sau: „Într-un atelier de cuvinte/ Poetul îşi alege cu grijă/ Sentimente/ Griji/ Idei/ de umplut viaţa!/ Când se încurcă în cifre/ alege Cuvântul salvator/ pentru ochii lumii/ pentru inima sa veşnic nestatornică./ Trădarea cuvintelor – cel mai dureros păcat!/ Poetul îl ştie/ şi/ de aceea/ din atelierul construit cu grijă/ cu migală de giuvaergiu/ ia pe rând un prieten/ îl invită în viaţă/ îl apropie de altul/ cu care să se înţeleagă ca fraţii/ să împartă împreună/ tot ceea ce omeneşte se poate împărţi;/ să-i rămână poetului pentru totdeauna/ neîntinată/ Statornicia!” (Prietenie).

Eul personajului liric din poemele Mihaelei Albu, copleşit de povara cuvintelor, este racordat la fluxul paradisiac al logosului. Vocea lui, în aparenţă arhetipală, auzită obsesiv în afara ficţiunii, creează un efect de ecou şi de „înlumire” (Şi totuşi, întuneric) gândurilor gestante, catalizând emoţia, sacralizând actul demiurgic auctorial: „Începutul îndepărtat al primei vorbe rostite/ al primelor litere alcătuind magic întâiul cuvânt/ pierdute în ceaţa timpului sunt…/ Vraja îşi păstrează încă parfumul:/ cuvinte cu miros/ cuvinte cu gust/ încarcă cerul gurii cu savoare/ mângâie urechea cu sunet de vioară/ cu grav ecou de violoncel/ un clinchet de minuscul clopot/ bătaie de tobe în ropot./ Printre trunchiuri uscate crengi tinere răsar…/ Le primesc cu mirare/ Le dau cu încredere intrare./ Bătrânele mele mă însoţesc tot mai rar/ În lada de zestre stau resemnate/ căci ştiu că aproape-mi sunt/ totdeauna” (Rătăcitor prin pădurea de cuvinte), şi: „Între ieri şi azi – întârziate vorbe!/ O vijelie de cuvinte-frunze/ cuvinte-crengi/ cuvinte-trunchiuri/ zboară duse de vântul ce taie în două/ în patru/ orice urmă de înţelegere./ Un pian/ cu/ clape albe, clape negre/ sunete grave ori ascuţite/ acoperă lumea din noi/ dinlăuntru/ din afară/ Cuvinte!/ Ne legau – sfoară –/ Puterea lor ţinea strâns şi etern/ Amintirea” (Rostire); sau: „În fiecare din noi se naşte – minut de minut – un nou cuvânt –/ cuvântul pleacă şi vine – de la mine la tine – de la tine la mine –/ într-o perpetuă întrebare/ în candidă mirare./ Ai venit când nu te mai aşteptam – spuneam – Şi nu ştiam că/ aşteptarea – îmi fura soarele/ florile / luna şi strălucirea – că/ ochii mei păreau că văd/ credeau că văd./ Copacul se zbătea în vântul de toamnă – ziua îşi spărgea/ ceasurile – necontenit – neauzit” (Aşteptarea).

Filosofia exprimării în zigzaguri arhitectonice, fără sofisticări textuale, a travaliului stilistic, evidenţiază feţele alterităţii sinelui în inevitabilă confruntare cu ,,nevăzutul” (Văd), împrejurare în care uitarea devine un impuls conceptual refulat de amintire: „Mereu îndrăgostită de lumină/ visez păsări/ de aer, de cleştar, de alabastru –// Îndrăgostită de soare/ visez lumina/ la răsărit, la apus, în crepuscul –// strecurată printre crengile vieţii./ Îndrăgostită de zbor/ visez aripi/ întinse în nemărginire.// Iubindu-Te pe Tine/ visez lumina, zborul/ Te ador pe Tine/ Cel de necuprins /în prea simple/ atât de omeneşti/ cuvinte” (Dragoste fără cuvinte), şi: „…Casa – pustie – îşi toarce amintirile/ (Orologiul îşi oprise drumul la prea-târziul ştiut)/ Gloria – departe; capătul tot mai aproape;/ Veselul strigăt topit în geamătul singurătăţii;/ Trosnet de lemn înnegrit de tristeţe;/ Zgomot de tencuială desprinsă din întregul începutului./ Focul s-a stins demult/ Jarul – şi el e o amintire./ O ţiglă spartă ca un suspin de rămas bun/ Cucuveaua îşi consolidează cuibul pentru zilele aspre…/ Paşii grăbiţi ai nopţii dau credit norilor/ Ascund tenace stele şi lună./ Numai eu mai am în suflet îndrăzneaţa bucurie/ când tu m-ai trecut pragul casei/ împodobită cu lumina inocenţei” (Aducere-aminte).

Imaginea unui alter-ego resemnat este simbolică. De aceea, cuvântul este transfigurat în realităţile referenţiale ale poeziei. În fiinţa cuvântului se resimte neliniştea exorcizantă a spiritului poetei care, hotărât lucru, trezeşte demonul tristeţii, acutizând astfel, în text, scânteile unui dicteu provocat de cicatricile unor stări apolinice cu reflecţii vădit fantasmatice: „Am învăţat să ascult!/ Am învăţat să ascult/ tăcerea răbdătoare a mugurelui înainte de verde/ tăcerea tristă a frunzei gata de cădere/ tăcerea bucuroasă a pământului primind ofranda/ tăcerea vinovată a apusului/ tăcerea groasă a nopţii/ tăcerea uimită a lumii când se sparg zorile/ Nemişcarea sufletului în faţa Necuprinsului!” (Tăceri), şi: „Între o tăcere şi altă tăcere/ un zgomot de sabie tăind pământul/ iarba aceasta seamănă cu toate celelalte/ îşi cere dreptul la viaţă/ Chiar dacă la capătul drumului aşteaptă galbenul rece…” (Început); sau: „Merg, tot merg/ încă merg/ iau în piept drumul/ casa din spinare e plină de întâmplări/ uşile şi ferestrele sunt mereu deschise./ Când bate vântul deznădejdii/ le închid, pe rând,/ le izolez cu purfix fix pe marginile prin care ar putea să intre/ firul de îndoială/ trag storurile neîncrederii/ camuflez totul./ Când răsare soarele unei idei noi/ deschid larg toate ferestrele/ invit prietenii la petrecere/ ne uităm la realitate cu atenţie/ folosim însă lentile de protecţie/ de frică să nu ne ardem cumva/ la flacăra ideilor prea îndrăzneţe./ Ne despărţim, desigur, după un timp./ Fiecare îşi are calea sa/ pe care merge mai voios ori mai cu luare aminte/ cum şi eu mi-o urmez/ tenace” (O viaţă).

Meditaţiile asupra vieţii şi ale morţii, infuzate fertil în materia poetică, amplifică discursul şi, totodată, reifică alchimic mitul literarităţii fără a apela, în temeiul unei subversivităţi justificatoare, la subterfugiul descriptivismului: „Un ceas, o zi, încă un pas/ Un minut cu regretul unui bun-rămas/ O carte, un om, o frântură din cerul aprins/ O creangă pierdută în neantul prescris/ Un loc pe pământul neutru mereu/ O mână de frate întinsă la greu/ O fereastră deschisă-închisă/ Un drum cu lecţia promisă// O stradă, o cale fără întors/ O lumină întoarsă pe dos/ Înghite hulpav nemestecat/ Timp nemilos cu gură de lup/ Calendarul neterminat/ Îşi mânâncă singur din trup.../ Timpul nostru nestrecurat!” (Calendar), şi: „Am tăiat realitatea în două/ să-i netezesc/ mai uşor/ marginile;/ am luat-o pe cea mai la îndemână/ am privit-o cu intensitate/ şi ceva curiozitate/ parcă n-o văzusem niciodată/ parcă nu fuseserăm tovarăşe de drum/ de drum ondulat./ Cu fiecare curbă se închidea secretul/ din faţă;/ cu fiecare înaintare/ lăsam în urmă/ învelit în pânza opacă a uitării/ aşchii de viaţă;/ ascuţite, unele scoteau capul spre lumina/ aducerii-aminte;/timide, cele fără tăiş/ se cuibăreau pentru totdeauna în moarte” (Jumătatea).

Dincolo de dialectica memorabilă a „prinderii viului” (C. Noica) sub aripa celei ce este „ceva plăpând, înaripat şi sacru”, cum definea Platon poezia, Mihaela Albu, în volumul Cuvintele mor în picioare, probează o sensibilitate acut-asimptomatică, mai ales când cartea poate deveni martorul şi miracolul existenţei noastre relativ efemere: „Ori de câte ori caut în bibliotecă o carte/ găsesc una uitată/ părăsită…/ …încearcă să-mi atragă atenţia, să-mi spună/ că trăieşte în raftul de sus/ înfrigurată de aşteptare…/ Filele îngălbenite se strâng – aripi care/ aproape nu mai ştiu să zboare…/ Le mângâi cu privirea/ le fotografiez în gând/ zborul de odinioară/ Le întorc cu nerăbdarea mirelui/ cu aşteptarea celui flămând…/ Iar ea, cartea, mi se lasă în braţe/ cu tot farmecul/ cu iubirea dăruită/ cândva/ de cel ce o zămislise/ cel însoţit în urcuşul lui/ pieptiş/ de/ Creator!” (Cartea).