Denumirea psalmos se traduce fie ca instrument cu strune, fie ca un cântec acompaniat de acest instrument. Pssalein, cuvânt grecesc, desemna chiar ciupirea strunelor cu degetele. Poemul ca litanie cântată este totodată un dialog purtat cu Dumnezeu, într-o foarte variată gamă de sentimente, căreia fără doar şi poate muzica, acest zbucium curgător, i-a imprimat ceva din fizionomia ei proprie. Imnuri de laudă, cosmice sau istorice, închinate Creatorului, rugăminţi sau plângeri, psalmi de pocăinţă sau de mulţumire, sapienţiali, profetici sau apocaliptici, toate aceste poeme cântate au o caracteristică fundamentală comună: nu doar că vorbesc despre Dumnezeu, ci îi presupun prezenţa ca interlocutor nu departe de „aici”.

Psalmul este, în fond, expresia artistică a rugăciunii care nu pune la îndoială condiţiile posibilităţii sale. În termeni kantieni, este exercitarea pură a intuiţiei practice, ca dat nechestionat, prin care ne e dat să ne încredem necondiţionat. Din această pricină, dialogul cu Dumnezeu nu începe, el se desfăşoară. Cum ar fi spus Heidegger, la nivel de „trăit” se începe întotdeauna din „miezul” lumii în care eşti „aruncat”, ca şi când de fapt s-ar exercita un gest de continuitate într-o unitate psihică nepusă la îndoială. Prezenţa şi atmosfera nu au prioritar coordonate teoretice, nu stau sub semnul dualităţii disecante, căci sunt manifestări ale acelei evidenţe interne care constrânge trăitul să se închege spontan în direcţia ei. Dialogul care îşi chestionează continuu condiţiile sale de posibilitate nici nu poate începe. Psalmul, însă, confirmă, practic, posibilitatea dialogului.

Praxisul poetic desfăşurat în genul psalmului tradiţional poate aduce dovada că e convingător ceea ce se „arată” (Wittgenstein), chiar dacă se situează dincolo de ceea ce poate fi spus şi argumentat strict teoretic. Practica rugăciunii pune în mişcare cele mai adânci straturi şi resorturi ale fiinţei, în orientarea spre interesul ce îi este propriu.

În conformitate cu teoria verosimilului, elaborată de G. Vico (Despre raţiunea studiilor timpului nostru), poezia oferă un model pentru adevărul posibil şi devine convingătoare în măsura în care asemănarea propusă rezonează cu un chip ascuns al realităţii care există în om. Pentru asta, credea Vico, e nevoie măcar să revenim la criteriul simţului comun, nedenaturat de presiunea ideologiilor induse în mod artificial. Cum se întâmplă în orice proces de modelare a unei realităţi posibile şi poezia trebuie să fie un act de simulare, condiţionat de complicitatea cu propria sa ipoteză a autorului ei. Fără această iniţială şi consimţită „inocenţă” participativă, nu vom fi în măsură să urmărim rezultatul scontat şi în ce măsură se produce sau nu acel efect de verosimilitate de care ne putem bucura şi în orizontul căruia ne putem adânci, cu o minte schimbată.

În literatura română recentă, psalmii lui Paul Aretzu (Cartea psalmilor) se conformează condiţiilor ideale de realizare a unui experiment poetic, prin care suntem introduşi direct în atmosfera realităţii modelate. Aruncaţi fiind în apă, ne descoperim brusc talente de buni înotători. La realizarea acestui efect, cu care reuşesc să ne convingă psalmii deloc anacronici ai autorului menţionat, contribuie existenţa unui organism textual (analog celui uman) bine adaptat la lumea în al cărei orizont intenţional subiectul e pus să se mişte şi să respire aerul curat. Muşchiul verbal are un comportament relaxat, căci a renunţat de bună voie la iluzia noutăţii cu orice preţ, ca şi la combativitatea antimetafizică a vocabulei din principiu subversiv orientată.

Cuvântul încetând să fie o armă, devine, în sfârşit, o „ţară”, o patrie. Lexicul păşeşte „desculţ în iarbă”, îşi află sălaş de odihnă tocmai în acele locuri care nu sunt însemnate pe nici o hartă turistică a vocabularului poetic „la modă”. Psalmistul nu simte nevoia să se delimiteze şi astfel să-şi înnoiască discursul respingând vechiul. Dar acele zone ale limbajului poetic lăsate de mult în uitare astăzi, folosite redevin paradoxal o natură vie şi roditoare. Modul cum sunt asimilate cuvintele cele mai fireşti, aparent cele mai banale, trădează o relaţie organică cu viaţa lor ascunsă, şi tocmai această raportare îi restituie rostirii autentica noutate: „învaţă-mă ca pe un copilaş/ aibi răbdare, Doamne, că sunt îndărătnic”. Prin vocea poetului rugător şi atent îi auzim simultan pe Djubran şi pe Borges. Există în aceste plângeri o pocăinţă nedisimulată şi totodată un simţ puternic al istoriei, receptiv la ispitele proprii epocii: „Eu şi neamul meu nu reuşim să ieşim din trecut. Ne cufundăm tot mai mult/ în gramatică şi în matematică, în etimologii, / în astronomie, în bălegarul filosofiei”.

Putem vedea cum parodierea clişeelor de gândire ia forma culminantă a scenariilor tragi-comice, cu efecte de supradimensionare mitologică, hiperbola aici arătând cu degetul spre simptomul inflaţiei de imaginaţie ce deformează puternic realitatea. Diagnosticul pus e o minte oprimată de sugestii şi de ficţiuni induse sistematic: „Prigonit sunt, Doamne, de fiul meu, Avesalom,/ care are trei ani şi care s-a îndrăgostit de mama sa.”.

Ne aflăm, evident, în era postfreudiană. Îl găsim pe Borges în imediata apropiere a acestor constatări. Biblioteca, împărăţia cuvintelor ce pot să fie sau să nu fie realităţi, ce pot da viaţă adevărului ca şi iluziei, a constituit una din fundamentalele teme de meditaţie în viaţa „bibliotecarului orb”. Umblând prin realitate, omul umblă prin cuvânt, într-un univers de motivaţii şi de apariţii închegat pornind de la această moleculă a conotaţiei spirituale infinite. Realitatea ne atrage nu de dragul ei, ci de dragul unui sens sau al altuia, în care ea caută să se întrupeze. „Dar azi, Doamne, nu mai sunt cititori, / bibliotecarii se sinucid, cărţile/ s-au destrămat printre mâinile otrăvite.” Jalea psalmistului în acest punct deplânge ruperea solidarităţii dintre om şi cuvânt. Imaginea sinuciderii bibliotecarului este, în context, pur borgesiană, şi, ca atare, apocaliptică, amintindu-ne că Borges nutrea, în pasiunea pentru cărţi, un simţământ fascinant de tipul erosului spiritualizat.

„Reicitatea” cuvântului este manifestă în spaţiul credinţei israeliţilor, după cum remarcase Andrei Cornea: „A vorbi înseamnă nu doar a produce şi a rosti cuvinte, ci şi a aduce în existenţă lucruri, a menţine sau a modifica ordinea şi natura acestora. De aceea, în mentalitatea vetero-testamentară, dabar, cuvântul lucru, apare ca fiind greu, ca posedând ponderabilitate. El poate coborî asupra unui profet bunăoară. Poate ajunge chiar în mâna acestuia, adică în posesia sa, iar profeţia însăşi este închipuită ca o povară, ca o sarcină de cuvinte” (Scriere şi oralitate în cultura antică).

În acelaşi sens, pentru psalmistul poet rugăciunea este un „trup al minţii”. A-l purta pe Dumnezeu aşa cum îşi poartă Prometeu vulturul descrie în chip concentrat o relaţie de iubire care se lasă exprimată prin imagini contrare, prin mitologii contrare, fără ca sensul ei vertical să poată fi subminat. Abisul şi înaltul coincid în trăirea vertiginoasă a absolutului. Rugăciunea pare a nu avea sfârşit.