Poeme
de Florin Caragiu
Lupta lui Iacov
Te-ntorci din depărtările uitării... Vadul tăcerii-l treci, bogate daruri În inimă purtând, rodul chemării Unui cuvânt făcut izvor de haruri.
Singur rămâi în tabăra-nserării. Şi, deodată, Cineva apare. Te-atrage în vârtejul încleştării Şi îţi cuprinde viaţa-n braţu-I tare.
Atingerea-I îţi dă divină vlagă În trupul istovit, şi-n vie şoaptă Îţi toarnă jar în zbaterea beteagă, De te arunci uimit în luptă dreaptă.
Te-aprinzi de-nvăpăierea frumuseţii Ce-ţi strânge viaţa-n sânu-i de lumină, Şi arde-n rugu-i patimile vieţii, Născând dorirea tainică, divină.
Înfiorat, nu vrei a te desprinde De-mbrăţişarea sfântă: te-adânceşti În lupta fără seamăn, spre a prinde Raza iubirii-n palme pământeşti.
În revărsat de zori, uitând de tine, Cu nerăpus dor, afli nou avânt Spre binecuvântarea care vine Din cingători de veşnic legământ.
Atingerea aripei de lumină Încheietura coapsei ţi-o răneşte, Dar nu slăbeşti strânsoarea ta senină Ce mai vârtos în noru-i se-adânceşte.
Atunci Te roagă Cel ce te cuprinde Să-L laşi să plece, să-ţi încerce vrerea, De s-a hrănit din tainica merinde Şi-a-ntrezărit în noapte învierea.
Dar tu-I răspunzi cu vie neclintire Şi-I smulgi cuvântul care dă fiinţă, Iar faţa Lui o vezi în adumbrire Şi nume nou primeşti drept biruinţă.
Făgaşul inimii-şi revarsă cu suspin Fiorul întrebării-n repezi unde: Spune-mi şi Tu numele Tău divin De ce întrebi? E minunat!, răspunde.
Când soarele răsare, încă şchioapeţi, Purtând în şold însemnul, de sub haină Izvorâtor al mirului ce-l capeţi Dintr-a iubirii cruce-n chip de taină.
|