Sărbătorile de iarnă reaprind în inimi imaginea unei lumi-mireasă care se bucură de veşmântul ei de nuntă. Crăciunul ne acordă de fiecare dată şansa să redescoperim feeria şi să credem că există un chip ascuns al lucrurilor, ce se iveşte ca un dar în acelaşi timp aşteptat şi neaşteptat, din momentul în care cineva se gândeşte să desfacă sau nu (nu-i totuna, la urma urmei?...) un pachet primit în dar. Învelişul e de hârtie cerată, imprimată cu fel de fel de figuri, de arici, elefănţei şi căluţi de mare, care mai de care mai nostimă. Desenele arată atât de atractiv încât par a fi menite să nu le atingi, numai să le priveşti, bucurându-te de la distanţă. Panglicile legate cu fundă festivă pun ele însele un hotar dorinţei de consum imediat. La fel ca bomboanele atârnate în brad, asemenea cadouri sunt făcute să fie gustate parcă „în învelişul” lor, care întârzie să fie desfăcut. Pura prezenţă a darului e dătătoare de fiori. În schimb, sunetul, foşnetul luminos, aromele, învelitorile, panglicile, accesoriile în genere – toate creatoare de atmosferă – au devenit acum mai importante chiar decât intrarea propriu-zisă în posesia darului. Crăciunul, prin excelenţă sărbătoare cu daruri, nu e guvernată de logica posesiunii şi a consumului.

O dată cu Naşterea Domnului, reînvie universul poveştilor, atunci când lucrurile din jur prind viaţă şi natura întreagă îşi recapătă chipul umanizat, o dată ce pământ şi vieţuitoare au fost sfinţite în micuţa iesle. Păpuşile, florile, figurinele de porţelan, brăduţii, până şi acele de cusut au şansa să devină acum personaje de poveste, aşa cum ele s-au făcut vestite odinioară unui maestru al imaginaţiei feerice, ca E. T. A. Hoffmann, şi prin ochii aceluia cititorilor din toate timpurile.

Mai aproape de vremea noastră, concepută în acelaşi spirit al minunii creştine, descoperim, ca pe o mică bijuterie literară, povestirea „Păpuşa croitoresei”, scrisă de Agatha Christie, deopotrivă pentru cei mari şi pentru cei mici. Atât de simplă în aparenţă, această povestioară îşi propune să ia pulsul patologiei umane cvasi-generalizate, de care suferă toţi acei indivizi alipiţi strâns la rutina existenţei şi care din automatism, dintr-o deviaţie statornică a minţii, ajung să închidă ochii – cu obstinaţie şi mai ales cu frică – la chemarea frumuseţii, a libertăţii şi a iubirii adevărate. „Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. (…) Şedea tolănită acolo, mereu lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită”. Aşa începe povestea. La fel de ciudat e faptul că în memoria omului, „originea” păpuşii s-a şters. Nimeni nu-şi aminteşte de unde a venit şi cum, cine a pus-o acolo, şi nici dacă era cu o zi sau două în urmă, sau poate dintotdeauna, în locul respectiv. Unii dintre vizitatori, clienţi ai croitoriei, intrând şi văzând-o, strâmbă din nas. Păpuşa îi face să se înfioare: „Nu, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi dintre ai casei. Nu e sănătos. Picioarele alea lungi, care-i atârnă, felul cum şade acolo şi privirea şireată...”. Singurul care o contemplă cu ochii ţintă şi ar contempla-o aşa la infinit, fără să latre, e pekinezul Fou Ling, de parcă ar aştepta ceva de la ea, cum ar fi o slabă mişcare, o adiere joasă a răsufletului.

Relaxată şi hotărâtă, păpuşa de catifea stârneşte cele mai contradictorii opinii. Cineva afirmă, privind-o atent, că nu şi-ar putea imagina camera fără ea. În continuare, făptura de cârpă asta şi face, întrecându-se cu măsura: pare că pune stăpânire pe cameră. E găsită stând la birou, cu lungile ei braţe pe mapă, ca o fiinţă omenească. Lumea se sperie, se suspectează o înscenare care nu se confirmă, istoria se repetă şi, prin urmare, se ajunge la a fi sugerată, în şoaptă, chiar necesitatea unei exorcizări. Altădată, în aceeaşi cameră încuiată de cu seară, păpuşa-i aflată dimineaţa în alt loc decât biroul: „pe pervaz, uitându-se afară pe stradă. Şi iar avea o poziţie de o deosebită naturaleţe”. Obiceiul jucăriei de a-şi schimba locul e interpretat de om ca un mare rău care se petrece în acea casă. „Acum păpuşa se muta nu numai în timpul nopţii. Ori de câte ori intrau în camera de probă, după ce lipsiseră doar câteva minute, puteau găsi păpuşa în alt loc”. Cel ce a intrat în panică e omul egocentric, care refuză să împartă cu alţii viaţa de la izvorul dumnezeirii. Pentru om, în mărginirea minţii sale, reglată de raţiuni posesive şi consumiste, graniţa dintre subiect şi obiect, dintre eu şi non-eu, e strict trasată o dată pentru totdeauna şi orice revizuire sau măcar clătinare a ei par de neconceput.

Temându-se că „păpuşa vine şi pune stăpânire pe lucruri”, stăpâna casei îi cedează o cameră, sucind însă cheia în uşă şi închizând-o acolo pe intrusă, într-un loc unde nimeni nu mai intră timp de o lună. După acest interval, Alicia şi Sybil păşesc încet în camera „interzisă”, având sufletele aproape îndurerate de curiozitate, dar şi, practic, cu intenţia de a face curăţeanie în acel spaţiu nelocuit de om, care, acum, „trebuie să fie într-o stare de mizerie”. Agatha Christie reuşeşte în acest punct un efect scriitoricesc remarcabil, în clipa în care o dată deschisă uşa, lasă să ţâşnească în afară un aer proaspăt de curăţenie, din camera în care „nu părea să fie deloc praf”. „Păpuşa era pe sofa. Nu stătea lungită în poziţia sa obişnuită inertă. Şedea cu bustul ridicat, rezemată de o pernă. Avea aerul celei care aşteaptă să primească oaspeţi”. Lipsa prafului, asociată cu imaginea comunicativă a păuşii şi cu sugestia de moliciune mişcătoare a catifelei, lasă să respire către cititori o sugestie feerică, intim asociată cu miracolul unei învieri universale. Odaia din care oamenii iarăşi s-au retras e din nou zăvorâtă. Povestirea evoluează culminativ către episodul ieşirii păpuşii din camera ferecată. Ea apare de astă dată în sala unde stăteau oamenii, oamenii care fugiseră de ea. E numită „animal obraznic, rău şi viclean”, „creatură oribilă”, acuzată că „vrea să posede totul. În cele din urmă va dori tot atelierul”. Cum se vede, logica posesiunii domină gândurile. Foarte reuşită, prin felul cum surprinde „mişcarea nemişcării”, e descrierea simpaticului personaj ostracizat, în acest moment de cumpănă când viaţa şi iubirea se luptă – intens, deşi la limita perceptibilului – cu moartea şi ura. „I se păru atât ei cât şi Sybilei că păpuşa se mişca foarte încet. Era ca şi cum membrele i se relaxau şi mai mult. Un braţ lung şi-l pusese pe cel al sofalei şi faţa sa, pe jumătate ascunsă, arăta ca şi cum trăgea cu ochiul pe sub braţ”. Deznodământul vine ca un tunet după fulger. Păpuşa e aruncată cu furie pe fereastră în stradă. Dar aşa cum zăcea, cu faţa în jos, cu membrele inerte, o fetiţă mică, prost îmbrăcată, s-a aplecat asupra ei şi a ridicat-o. În acel moment, cele două croitorese au vrut s-o oprească, pretextând periculozitatea păpuşii, care, chipurile, reprezenta „răul”. Prin glasul copilului, însă, vorbeşte adevărul, adevărul care e iubire: „Nu v-o dau. Ea este a mea. Eu o iubesc. Voi n-o iubiţi. Voi o urâţi. Dacă n-aţi fi urât-o, n-aţi fi aruncat-o pe fereastră. Eu o iubesc, aşa vă spun şi aşa vrea ea. Ea vrea să fie iubită”. Acest strigăt emoţional devine, în spiritul matur, material de reflecţie: „Poate, adăugă Alicia, poate că asta şi-a dorit tot timpul... să fie iubită”. Încheierea e edificatoare: „În mijlocul traficului din Londra cele două femei înfricoşate se uitau încremenite una la alta”.

„Păpuşa croitoresei” e darul pe care ni-l face Crăciunul. Reprezintă naşterea vieţii şi a iubirii, care nu sunt teritorii ale posesiunii umane şi nici ale controlului uman, ci daruri ale Creatorului către întreaga Sa făptură, mică sau mare, umilă sau măreaţă, văzută sau nevăzută. Crăciunul în noi e sărbătoarea veşnicului suflet de copil, pentru care totul prinde miraculos viaţă, ca şi cum Împărăţia Cerurilor ar veni pe pământ.

Şi nu mai puţin trebuie spus că acest sentiment al vieţii universale – deşi instituindu-şi propria lui motivaţie prin consistenţa sa trăită – apare astăzi totodată confirmat de practica ştiinţifică. Ne gândim, nu în ultimul rând, la concluziile savantului Cleve Backster, sintetizate din experienţele sale cu rezultate recunoscute şi reconfirmate. El s-a referit la ceea ce a numit conştienţă celulară şi la existenţa unei percepţii primare prezente la nivel de celule şi la întreaga lume vie, cu graniţe indefinite, independent de prezenţa sistemului nervos („Evidence of the Primary Perception at Cellular Level in Plant and Animal Life”, 1973).