Mă ispitea ideea profană să mă însoţesc cu o fecioară. Fata hărăzită mie nu era nici frumoasă, nici urâtă. Şi nu ştiam nici prea multe despre ea. Numai atât, că locuia într-un sat din vecinătatea mării. Nu-i voi face portretul. Ce-aş putea spune? Când alegi, eşti orb o vreme. Ce te-a impresionat, la început, la aleasa ta, se va estompa cu timpul; va dispărea, nelăsând în amintire nici puţinele iluzii care te-au împins la pasul făcut.

Am ales fata care mi-a acordat, cea dintâi, atenţie. A zâmbit, auzindu-mi vocea şi a început la rându-i să cânte, imitându-mă. Nu mi se mai întâmplase până atunci să mă bage cineva în seamă. O revelaţie mi-a întrerupt zborul: trebuia să-i împărtăşesc destinul, să-mi devină pereche, renunţând la singurătate.

Ajunsesem în satul acela de pe ţărmul mării convins că întinderea de ape, infinitatea cerului nu-mi mai puteau oferi nimic. Fusesem un visător, dar nimic concret nu-mi marcase până atunci existenţa. Reperele mele marcau infinitul, în fapt singurătatea de care fusesem ispitit de la o vârstă fragedă şi pe care o asociam cu cosmosul şi marea. Credeam în frumuseţea cântecului meu, comparat cu vuietul valurilor şi al vânturilor venite dinspre larg. Cu timpul, am înţeles că nu mă ascultă nimeni. Numai în visul unui copil, în singurătate, există cineva care te ascultă.

Satul în care trăia fata mi s-a părut atipic, lipsit de vitalitatea obişnuită a comunităţilor umane; o altă formă a singurătăţii. Puţinii oameni pe care i-am întâlnit aici nu ştiau să cânte şi nici să zâmbească. Chiar şi iubita mea – exagerat spus: iubită – uitase cântecul de la ţărmul mării şi zâmbetul înflorit pe obrajii ei de o rază rătăcită de soare. Întreaga ei fiinţă devenise o încremenire a ceva care nu reuşeam să-mi explic. Am înţeles numai că în satul acela singurătatea se manifesta într-o formă opusă aceleia a cerului şi a mării. Nu mai era determinată de mediul din afară, ci de o realitate sufletească prezentă în fiecare individ; puţinii, pe care i-am întâlnit, nu-mi inspirau altceva. Păreau statuete zugrăvite diferit, dar create din acelaşi material opac, fără strălucire.

Singurătatea se regăsea la fel în oameni ca şi în casele în care trăiau şi în casele în paragină, părăsite, în uliţele cenuşii, murdare, în magherniţele în care se vindea pâine, zarzavaturi şi carne.

Viitoarea mea pereche a rămas numai gând oarecare, în momentul în care am hotărât să-mi târâi paşii şleampeţi pe singura arteră centrală a satului; împins de nevoia de a face ceva, dar şi din dorinţa de a cunoaşte. Nimeni nu s-a opus plecării mele. Fata m-a privit fără expresie, fără nicio întrebare, iar ceilalţi din casă, despre care aflasem că-i sunt părinţii, unchii, mătuşile, rudele apropiate, păruseră că nici nu-mi observă prezenţa. Singura lor preocupare era să se-nvârtă în loc, să facă ceva numai de ei ştiut sau din inerţie. Am plecat, aşadar, la drum fără întoarcere.

Prima surpriză: am intrat într-un fel de brutărie unde, pe rafturi, brutarul expusese coşuri cu franzelă în formă de figurine. L-am întrebat pe omul cu faţa suptă, ochii duşi în fundul capului şi pieptarul halatului pătat de aluat uscat ce reprezintă. Mi-a răspuns simplu, după lungi momente de gândire: „Nu reprezintă nimic. Nici nu sunt comestibile...” Nu m-a surprins răspunsul său. În rătăcirile mele între cer şi mare am avut adesea năzăriri care-mi creau un sentiment ciudat de dezechilibru mental. Mi se părea că mă voi prăbuşi în ape sau voi fi ars de fulgerele care anticipau furtuna. Îmi reveneam repede, deşi nu ştiu din voinţa cui sau din întâmplare. Acum, în rătăcirea mea în satul de pe coastă, întâlnisem o fiinţă reală care ţinea să mă contrarieze. Şi, fiindcă n-am cerut lămuriri, a adăugat pe acelaşi ton lipsit de nuanţe: „Un amestec de substanţe, savori şi culoare. Le priveşti şi te minunezi. Nu ţin de foame. Creează numai impresia saţului.” I-am spus că mă ispiteşte să gust dintr-una, dar mi-a replicat că în intenţia mea nu este vorba nici de dorinţă şi nici de curiozitate. În satul lui, ca şi în locurile pe unde a umblat, ispitele n-aduc niciodată împlinirile. „Dar ce, atunci?” l-am implorat să-mi spună. A refuzat s-o facă, iar în priviri i-am citit dorinţa de a fi lăsat singur. Am făcut-o, bâjbâind spre afară. Rătăcitor, mi-am continuat drumul.

Satul era populat de oameni serbezi. Două copile m-au ajuns din urmă. Mi s-au alăturat cu îndrăzneala vârstei adolescentine. Nu sunt prea sigur, dar aveau chipuri asemenea perechii mele, părăsite. Dacă n-ar fi fost două, aş fi putut jura că este chiar ea, hotărâtă să-mi urmeze destinul. Le-am întrebat dacă se-ndreaptă spre şcoală. O gafă! Au râs, privindu-se, contrariate. Pe urmă, una a încercat să mă lămurească: „Mergem la cai. Noi îi îngrijim, fără să le cerem nimic, în schimb”. „Ce le-aţi putea cere?”, întreb. „Câte şi mai câte. Părinţii noştri o fac. Îi supun unor munci inutile. Cum ar fi căratul de piatră; sau plugul. Îi biciuiesc, ca şi cum ei ar fi vinovaţi că piatra nu ajută la consolidarea caselor, care tot se năruiesc după fiecare ploaie, iar pământul nu rodeşte”. „Bietele animale! Le-aţi făcut fericite”, glumesc. ”Aşa este, încuviinţează fetele. Ne petrecem mai tot timpul alături de cai. Nici ei, nici noi nu ne mai simţim singuri”. Ce să înţeleg din cuvintele lor? Îmi amintesc reflecţiile cuiva: Omul este orb, calul poate deveni călăuza clarvăzătoare; şi atunci el conduce, căci el singur poate trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil raţiunii. Evident, explicaţia asta n-are nicio legătură cu ceea ce mi-au spus fetele. Mă aflam oare în pragul misterului inaccesibil raţiunii? Probabil, nu... „Am ajuns”, mă trezesc fetele. Am înţeles: pragul misterului nu era decât un prag oarecare, la intrarea unui grajd. Le-am urmat, fără să-mi ceară s-o fac.

În grajdul prost iluminat, doi cai superbi par că reflectează dinaintea unei iesle. Nu-i ispitesc nici fânul, nici cerealele de ovăz aşezate în compartimente separate. „Le lipseşte pofta de mâncare, observ, şi asta poate avea o singură explicaţie. Lâncezesc, nu trag în ham ca orice cal din satul vostru. Sau, probabil, le lipseşte tava cu jeratic din poveste”, glumesc. Neaşteptat pentru mine, fetele bat din palme. Râd. Se îmbrăţişează şi se desprind. „Cum de ne-ai ghicit gândul?” spune una. Cealaltă adaugă: „Bunica băsmuieşte despre astfel de cai. La şcoală – despre caii care-i ajută pe oameni să-şi depăşească neputinţa; să-şi apropie iuţeala vântului, ei neavând îndemânarea s-o facă cu propriile picioare; să smulgă pământului rodul, fiindcă braţele le sunt slabe”. „Noi iubim caii care mănâncă jeratic, mai aud. Caii care trag carul soarelui, cum o poate face armăsărelul nostru alb, sau carul nopţii – cel negru...” Sunt copile, care n-au trecut pragul celor 11-12 ani, reflectez, ascultându-le, dar obiceiul meu nesăbuit de-a nu ţine isonul cuiva, nici în înaltul cerului şi nici la suprafaţa mării, mă determină să le contrariez: „Acestea sunt numai poveşti. Iar caii voştri au în iesle ceea ce primesc toţi caii din lume; nicidecum jeratic”. Chipul fetelor se întunecă. „Până nu demult erau puşi să tragă peste puterile lor”, spune una. „Când n-o făceau, erau bătuţi fără milă, adaugă prietena ei. Aproape se prăpădiseră”. „Au fost închişi în grajdul acesta şi lăsaţi să moară în singurătate. Noi i-am îngrijit”. „Poate că odată vor mânca şi jeratic. Sigur vor mânca. Poveştile bunicii sunt adevărate.”

Probabil că aveau dreptate. Cu siguranţă, într-o bună zi, li se va împlini visul. În schimb, eu n-am s-o ştiu niciodată... Le-am părăsit pe fetiţe fără cuvinte de rămas bun. Păreau indiferente c-o fac, atente la caii reflexivi dinaintea ieslei...

Mi-am continuat drumul – pulbere de ţărână amestecată cu piatră – spre oriunde. Un gând mi-a atras atenţia că oriunde există numai în înaltul cerului şi în largul mării. Iar eu înaintam la întâmplare. De o parte şi de alta a drumului – case vechi, coşcovite, încadrate de curţi largi, îmburuienate. Locuitorii lor zăceau, probabil, în odăi răcoroase, la adăpost de canicula de-afară. Pe acoperişuri, pisici jucăuşe şi, la porţi, câini adormiţi trădau prezenţa oamenilor. Altfel, satul n-ar fi existat pentru mine decât ca o epavă plutitoare într-un larg de linişte absolută.

Năzuiam să ajung repede la marginea cealaltă a satului, dar drumul s-a înecat, pe neaşteptate, într-o mică piaţă, o îngrămădire de dughene, tarabe din piatră şi, pretutindeni, gunoaie comerciale. Aerul era îmbâcsit de mirosuri, aşa cum se întâmplă la ţărmul mării, când curenţii aduc din larg alge şi moluşte pe care soarele le preface rapid în putrefacţie. Absenţa oamenilor nu m-a surprins; nici cei câţiva câini rătăciţi printre gunoaie. Aproape alergam spre ieşirea din piaţă, ameţit de mirosurile pestilenţiale, când am observat primii oameni. Sprijinit de o ladă în care precupeţii aruncă, la sfârşit de târg, produsele perisabile, un bătrân sprijină, pe unul dintre genunchi, un copil. Mă observă. Îi dau bineţe şi-mi răspunde printr-o înclinare a capului. Instinctul îmi respinge dorinţa de-a mă elibera din acest loc frecventat mai mult de şobolani decât de oameni şi mă opresc. Bătrânul ţine într-o mână o cumpănă cu două talere mici, mâncate de rugină. L-am întrebat la ce îi foloseşte. „Încerc să-l învăţ pe nepoţel ce este viaţa. De mic trebuie să se deprindă cu ce-l aşteaptă când va creşte; când va deveni cu adevărat bărbat al comunităţii noastre...” Răspunsul nu-mi risipeşte nedumerirea. Pe un taler, bătrânul a îngrămădit pietricele şi ţărână. „Hai, să te văd dacă ai înţeles ce ţi-am spus adineaori”, îşi îndeamnă nepoţelul. Dintr-o cutie de carton, băiatul scoate mărgele din sidef viu colorate. Le depune, concentrat, pe celălalt taler. O face până ce săgeata de oţel înţepeneşte vertical între cele două talere. „Şi-acum spune: ce învăţătură tragem din ceea ce am obţinut ?” întreabă bunicul. Băieţelul tace. Bătrânul insistă: „Că viaţa...”, copilul scânceşte, „este alcătuită din bucurii şi necazuri, în egală măsură; din întâmplări obişnuite şi iluzii”, adaugă. „Grea lecţie, îi spun. Şi nu e chiar aşa. Egalitatea de care vorbeşti lipseşte”. Omul mă ignoră. Îi întorc spatele şi-mi văd de drum. Nu înainte de a-i auzi cuvintele adresate copilului: „Nu-i nimic. Într-o zi, vei ajunge un bărbat important în satul nostru. Şi vei şti să schimbi viaţa oamenilor. N-ai să uiţi că te-ai deprins cu cumpăna de la o vârstă fragedă”. Am râs, auzindu-l, şi m-am îndepărtat cât am putut de repede.

Am depăşit deja hotarul satului. O întindere aridă – pietriş şi nisip şi o pecingine din iarbă gălbinicioasă – am înainte. Nu mă deprimă. Ştiu că dincolo de blestemul pământului se află marea. Curenţi de aer cald şi aer rece, amestecându-se, îmi mângîie faţa. Sunt purtători de mesaje: însufleţesc, pedepsesc, povăţuiesc. Divinităţi neliniştite şi zvăpăiate din Insulele Eoliene. O melodie stranie le însoţeşte: la început, îngânată, pe urmă tot mai puternică. Nu mai am nicio îndoială: mă cheamă înapoi Vântul de Mare. Intermediar între Cer şi Apă, cântarea sa este provocatoare. Neiniţiaţii o confundă cu cântecul sirenelor; ispită acceptată sau nu, sfârşeşte printr-o capcană senzorială. Eu nu pot fi înşelat de stridenţele vocilor sirenelor. Le recunosc cântecul. Vântul de Mare are un altfel de cântec.

M-am aventurat într-o căutare iniţiatică şi m-am rătăcit. Ispita m-a condus către o fecioară pe care n-am iubit-o şi spre un sat care nu mi-a oferit prea mult. Numai singurătatea, într-o altă ipostază: cenuşie şi tristă. Astăzi, zborul meu între cer şi mare mi-a redat speranţa în cântecul vântului, în acordurile misterioase ale valurilor; în care sălăşluieşte, dincolo de înţelegerea profanilor, Poezia...