Bibliotheca

Matrozul este lipsit de imaginaţie. Apele nisipoase care-i mai stăruie în minte îl conduc spre infinite orizonturi; imposibile atingeri – şi el o ştie. Cu toate acestea, proclamă excepţia ca o compensaţie pentru repetabilele eşecuri ale navigatorilor mărunţi care l-au precedat. Heruvimii-sfătuitori, infiltraţi în Arena, fotocopiază soluţii de redresare a vieţii metropolitane direct de pe buzele Serafimului-cugetător, un ritual pe care îl îndeplinesc zilnic, cu o oarecare minuţie. Matrozul preia fără discernământ Ideea şi o transformă în Gest. Gesturile lui devin, invariabil, ecoul cuvântului Serafimului-cugetător, rostit prea moale, îmbrăcat în prea multă circumspecţie în Arena. Dimpotrivă, ecoul este clocotitor, burduşit cu decibelii tălăzuiţi de foalele neostenite ale Matrozului până la ameţire. Heruvimii-sfătuitori raportează rezultatele primelor sondaje de opinie: Cuvântul a avut un efect îndoielnic, în schimb ecoul lui a produs o puternică impresie. Metropolitanii sunt în delir. Cei mai mulţi n-au observat nicio legătură între Cuvânt şi ecoul lui...
Neghibaur observă primul nodul marinăresc . Ia totul de la capăt, punctual: l-a văzut pe Matroz într-o licărire de lumină, coborând pe ţărm dinspre orizontul curcubeic al depărtărilor acvatice. N-a stat mult pe gânduri şi a strigat cu convingere, alături de cei care încercau aceeaşi revelaţie: „E raza care odată la cinci ani trage după ea, pe boltă, discul soarelui. Mi se pare cu totul schimbată în bine... “. Gândul acesta îl însufleţi
şi-şi încredinţă speranţele avatarului neptunic. Ca el – mulţi alţii... Milioane de ochi se înalţă spre cupola Palatului Metropolitan, acolo de unde, într-o singură noapte, porumbeii-tânguitori au dispărut în containere de plumb şi au fost excluşi din Metropolă. Uguitul lor chinuit a încetat dintr-o dată. Locul le-a fost luat de pescăruşi nestatornici. Înaintea mulţimii oripilate, în Piaţa Academiei, Matrozul îşi motivează gestul apelând la mitologia locală: în chiar mileniul al treilea, urmând alternanţa anotimpurilor, uliul se preface în porumbel, iar porumbelul în pisică. Povestea este antică şi perpetuează Răul sub masca mulţimii cu puţinul oferit de primitoarele colibe mioritice. „Să înţelegem că din câmpeni şi pădureni lipsiţi de vlagă ne vei face navigatori pricepuţi să citim în egală măsură apele cerului, apele mării şi chiar între ape...? este întrebat şi el răspunde echivoc: „Să trăiţi bine!...” Atât: „Să trăiţi bine!...”
Neghibaur se ciupeşte de bărbie:  a auzit totul. Înaintează, de-a lungul Bulevardului Metropolitan spre Bibliotheca. Pescăruşii-agitatori îşi revendică, gălăgioşi şi fără vigoare, firul de apă. Alunecă pe suprafaţa adormită, săgetând, încăpăţânaţi, deşeurile industriale sub care agonizează peştişorii schimnici, supravieţuitori norocoşi ai mediilor nitrice. Neghibaur îi ignoră. Paşii lui  urmăresc ceva ce nu se află în afara ochilor, ci înăuntru, îngropat şi şters. Vede mai întâi o roată care se rostogoleşte de-a-ndărătelea până-ntr-un loc. Atât de orbitoare este lumina, încât privirile i se aburiră şi începură să-l doară. Îi trebui timp până să realizeze că are în faţă statuia din piatră a leului biblioform de la intrarea în Bibliotheca. Extazul şi deznădejdea se amestecă în el, paralizându-i gândurile. Ce urma să facă?...Circumspect, silabisi inscripţia de pe frontispiciu: LIBER MUNDI, atât de banalizată pentru el, un şoarece de bibliotecă. Făcu primii paşi spre intrarea monumentală din lemn de stejar, dornic să se elibereze cât mai repede de stresul străzii. Heruvimul-documentarist îi baricadă calea: „Astăzi este închis... Şi mâine... Întreaga săptămână... Poate dura câteva luni...”
L-a recunoscut pe Neghibaur şi-l priveşte cu ostilitate. Omul-melc a rămas surd la trâmbiţele heruvimilor-media: pe cadranul orologiului metropolitan limbile înregistrează selectiv fluctuaţiile schimbării. În schimb, bătrânul continuă să rămână prizonierul ideii că în Bibliotheca, străbunul cărturar este purtătorul salbei de simboluri ale chipului cerului şi ale furtunilor binefăcătoare. Îl ia repede în răspăr: „Cară-te!...Revoluţiei metropolitane i-a urmat o revoluţie a culturii: spiritul securist sălăşluieşte încă în tomurile grele ale clasicilor; foşti colaboratori cu instituţia de represiune a demnităţii noastre. Pe aceştia îi îndepărtăm, la hotărârea istorică a Serafimului-pilduitor, clarvăzătorul Matroz.
Bibliotheca Metropolitană promovează cu sârg virtualităţile Silabei în locul virtuozităţii Cuvântului, după noul model al Cetăţii Europene Apusene... Deschide ochii, Neghibaure!...”. A auzit sau s-a auzit... Neghibaur s-a îndepărtat fără murmur de heruvimul-documentarist şi, însoţit de o haită de câini maidanezi, s-a apropiat de cheiul Râului Metropolitan. Aluneca repede într-un soi de linişte maladivă şi putea să vadă pe întinderea verzuie a apei literele simetrice în alb şi negru, figurând învăţăturile Matrozului. Inscripţionate în vălurelele râului, pluteau viermoase spre smârcurile de sub piciorul de pod cu nume de domnitor muntean, unde se destrămau în aclamaţiile brotacilor băşcălioşi. O perdea verde de mătase formează repede un strat protector peste locul în care se aşteaptă ca literele să se aglutineze în silabe, în cuvinte şi idei, să eclozeze, să nu se preschimbe în cocoşi de vânt...
Neghibaur aude sau se aude: „Qui s’y frotte s’y pique!...”
Pipăi cu gândul cuvintele până le pierdu sensul. Pleacă mai departe. Se află acum în faţa sticlei colorate dar vii, cu personaje familiare. Vor să-i vorbească, o fac, bănuindu-se convingători, inventează o poezie ieftină, cu priză la oiţele carpatine care dănţuiesc în ritmul aceleiaşi melodii, dar fără să înţeleagă cuvintele. De pildă, de ce ciobănelul mioritic este cel hărăzit de Demiurg să aducă liniştea în casele lor; sau de ce Dragonul, ales de Matroz să-i netezească drumul printre dunele nisipurilor mişcătoare, s-a întors împotriva îmblânzitorului de fiare, refuzându-i Cuvântul... În schimb, Neghibaur are răspunsuri la întrebări. Vin din experienţa lui livrescă şi din inepuizabila sa capacitate de a analiza retrospectiv: toată literatura descrie aceleaşi trasee ale căror coordonate se repetă sub alte nume. Spaţiul mioritic este o succesiune de dealuri şi văi. Cocoţaţi fiecare pe câte-o culme, Matrozul şi Dragonul rânjesc unul către celălalt, se înfruntă din priviri. Veşnica lor bolboroseală impresionează turmele care confundă stropii de salivă cu picăturile de rouă promise din belşug. Au un gust amar. Se strâmbă, tuşesc. Cioporul reacţionează leneş, neconvingător; este preferabilă valea adâncă unui urcuş anevoios chiar dacă sus, deasupra vârfurilor de deal, nori cu ape fertile şi dulci le amăgesc privirile.
„Mai departe, Neghibaure, schimbă pe canalul următor!...”
Omul-melc crede că a dobândit puteri titaniene: cu o singură apăsare de deget năruie cetatea de vorbe, învăluie în bezna sticlei teve trupa de saltimbanci. Se simte constrâns să se întoarcă la pergamente şi palimpsest. Crede cu încăpăţânare că datoria lui este să afle mai mult despre spaţiul parcurs, sacrificat pentru nefericita idee de-a privi mereu înainte.
„Concentrează-te, Neghibaure!...” aude sau se aude.
 Nu i-ar fi greu să o facă: pergamentele sunt împrăştiate peste tot în cămăruţa lui igrasioasă, prost zugrăvită dar cu pervaze din gresie albă şi ferestre din geam termopan-paşi mărunţi, în spiritul standardelor de viaţă occidentală. Le mângâie cu privirea dar nu le atinge. Idolii mumificaţi zac în aceste sarcofage, împrăştiaţi în cerneala uscată a cuvintelor. Le-ar putea trezi spiritul pulverizând  peste ele propriile sale lumini, dacă ar mai vedea în asta soluţii posibile ale viitorului. Dar nu...Respinge gândul nebunesc. Incunabulele şi ultimele pergamente înseamnă istorie, istoria este trecut şi orice bibliotecă nu este altceva decât un muzeu, o imagine depăşită a Lumii... 
Neghibaur păşeşte în vârful picioarelor de-a lungul pereţilor îmbrăcaţi în rafturi ticsite cu cărţi şi-şi salută prietenii; pe unii îi ignoră, fiindcă l-au trădat; alţii l-au dezamăgit. Cei în care a crezut aşteaptă la rând cu ceilalţi să fie devoraţi de păduchii de hârtie. Omul-melc îşi târăşte picioarele înspre partea cea mai puţin expusă vederii a peretelui încăperii; firida este adâncă şi decorată spre exterior cu sticlă colorată: o însăilare de linii frânte, arcuri de cerc, cifre, litere şi obiecte nesemnificative; un ansamblu postmodernist care lui îi place. Înlătură cu precauţie paravanul din sticlă şi reflectă la ceea ce, fără să uite cu totul, i se încurcă în memorie: ordinea apariţiei tomurilor, magia vieţii ascunsă în pagini, micile şi marile experienţe de viaţă recunoscute ca autentice de heruvimii-orfei, şi respinse cu dispreţ de tăgăduitori. Neghibaur le uitase titlurile dar acum, scormonind cu privirea înlăuntrul celulei adânci, îşi recunoscu cu uşoară şi inexplicabilă nelinişte opera... „Nu sunt sigur că mă aflu acolo sau că numai o parte din mine trăieşte în paginile acestor cărţi, murmură, dintr-o dată, mişcat, bătrânul. Ce tip de sentinţă mă aşteaptă?”, cugetă şi realizează că, fără voia lui, mâinile se întind şi tapetează silenţios deschiderea hrubei.
„Bibliotheca este mormântul pe care l-ai clădit, asigurându-te că în el îşi va prelungi lumina propriul spirit; aude sau se aude… Aiurea… Este la fel de tenebros ca locul în care îţi vor căra trupul... Coboară cu picioarele pe pământ, Neghibaur!...”.
În întunecata şi lunga poveste a metropolitanului Neghibaur abundă hiaturile. Se află pe stradă de mai bine de două ceasuri. Scopul său nu este unul neobişnuit. Voia să-şi alunge din minte obsesia morţii vii. Trăia... Ceea ce-i refuzaseră cărţile va afla în stradă. Nu se îndoia că va redescoperi repere familiare ale adolescenţei şi maturităţii sale... Dar pe măsură ce înaintează
de-a lungul bulevardului metropolitan, simţea că s-a înşelat: căuta ceva ce n-a existat decât în închipuirea lui.   
        (Fragment din romanul Puzzle)