„Acum e noapte, am spus. Unde ne ducem în seara asta ?...”

„Nu departe de casă. În livada cu nuci.”

„E împrejmuită cu sârmă ghimpată…”

Abia acum, Caracatiţa a întors capul să mă privească. Scutură din cap, crezându-mă proastă:

„Ai uitat că livada nu mai e demult îngrădită. Ţiganii au tăiat sârma şi au vândut-o ca fier vechi. N-au primit mai nimic pe ea…”

Uitasem. Ştiam, în schimb, că în livada aceea e casa vântului. Oricât ar fi fost zăpuşala de mare, făcând vitele să-şi înghită limba şi oamenii să coboare în fântâni săpate în pământ, în livada cu nuci sufla vântul. Mugea ca o vită împiedecată şi atacată din toate părţile de şobolani şi nevăstuici.

„Or să aducă alta, dacă cumva n-au făcut-o deja… Şi e păzită de paznici înarmaţi… Am auzit că ţiganii din Popoveni începuseră să taie nucii…”

Când spun prostii, Caracatiţa nu mă mai ascultă. Fustele ei largi, foşnind în jurul coapselor, nu-mi scot din minte vuietul tare al vântului… Ne căţărăm pe muntele de gunoaie umezite de mângâierea vântului care poartă cu el pulbere de apă adusă din râul Jiu şi din bălţile din apropiere.

„De n-ar ploua până mâine dimineaţă”, gândesc cu voce tare.

Caracatiţa s-a înfundat până la buric în deşeurile uşoare de curând aduse aici de gunoierele firmelor de salubritate din Craiova. O aud gâfâind, înjurând, şi nu-mi trece prin capul prost că aş putea s-o ajut cumva, să-i prind mâna şi s-o trag în afară. Dimpotrivă, privesc cum se zbate, alunecă, se ridică într-o rână împrăştiind cu mâinile gunoiul în toate părţile. Mă ispiteşte gândul să aştept să văd cum are să se descurce. E o provocare să înveţi de la Caracatiţa cum să ieşi din impas într-o împrejurare ca asta…

Vântul a încetat. Şarpele negru tresare în somn, pe urmă, simţindu-şi spinarea frământată de picioarele soru-mii, se încordează şi-şi azvârle povara la suprafaţă. Caracatiţa şi-a strâns genunchii la gură, şi-a petrecut pe după cap braţele şi se rostogoleşte ca un dovleac porcesc spre poalele muntelui. Bat din palme şi cânt, imitând strigătele buhei. Ştiam că are să se descurce.

Mă aşteaptă la poalele muntelui de gunoi. De aici şi până la livada de nuci se întinde o pajişte mocirloasă. Din pricina apei care musteşte la suprafaţă, pământul este acoperit de un aşternut de vegetaţie proaspătă. Aici, buruienile cresc în voie printre straturile de iarbă şi flori de câmp primăvara, vara dar şi iarna. Aici, zăpada se menţine verde chiar şi-n zilele în care oraşul din apropiere împrăştie peste pământuri o pulbere măruntă, neagră, din fum şi cărbune.

Caracatiţa mă simte lângă ea, dar nu se întoarce. Lipite una de alta, urmărim trecând în galop caii ţiganilor. Se hrănesc şi se zbenguie după voia inimii; fac dragoste, zămislind mânji care la un an vor fi vânduţi în Popoveni pe bani frumoşi. Numai noaptea, caii ţigăneşti cunosc libertatea. Peste zi, sunt năpăstuiţi ca şi stăpânii lor de grijile care nu se mai termină.

Când caii se îndepărtează, Caracatiţa taie pajiştea direct spre livadă. Nu s-a îndepărtat prea mult. O ajung din urmă cât ai clipi; o prind de pulpana fustei.

„Crezi c-am să pot să te trag după mine ?” spune Caracatiţa fără să se întoarcă.

Nu scot un cuvânt. O las să creadă ce-i place. Bănuieşte că de slabă ce sunt nu mai am putere să merg mai departe. În realitate, mi-e frică… Vântul a adus pînă la noi vânzoleala corbilor pe culmile nucilor. Croncănitul lor face ca noaptea să fie bântuită de duhurile trezite din somn în puterea nopţii. Caracatiţa nu le bagă în seamă. Eu le văd prelingându-se pe trunchiurile şi crecile încrucişate ale pomilor, zdrenţuindu-le frunzele, înăbuşind aerul cu mirosul lor dulce-amărui şi duse de vânt hăt departe.

Caracatiţa nu se înşală niciodată. Din gardul de sârmă ghimpată n-au mai rămas decât câţiva şpalieri din beton. Soru-mea îi cercetează cu atenţie, caută unul anume, ştie ea probabil de ce. Nu-i ia prea mult timp să-l afle. Căzut într-o rână, frânt de la mijloc, aduce cu un cerşetor la capul unui drum. Observ podeţul peste şanţul adânc ticsit cu gunoaie şi, dincolo, poteca pe care o căutam.

„Cască ochii să nu te împiedici de ceva”, mă avertizează Caracatiţa.

Ca de fiecare dată, soru-mea are dreptate. Mai departe, iarba şi lăstărişul au acoperit poteca cu totul. Mici capcane ne întâmpină la tot pasul. Sunt deja zgâriată pe picioare, pe braţe. O coardă de viţă sălbatică mi-a plesnit faţa… Caracatiţa dispare pentru câteva clipe. O descopăr cu greu printre nucii care mi se pun mereu de-a curmezişul, împiedecându-mă să ţin ritmul cu soru-mea. Noroc că ea, fără să se gândească la mine, s-a oprit înaintea unei pante pe care nu ştiu dacă vom coborî sau ne va obliga să facem cale întoarsă.

Ca întodeauna, gândesc ca o proastă. M-am îndoit o clipă de curajul soru-mii de-a orbecăi prin întuneric. Şi, spre deosebire de mine, ea cunoaşte livada. Mama noatră, pe care eu n-am cunoscut-o, a muncit ca zilieră în această livadă pe când grădina era proprietatea fostului CAP din Popoveni. Soru-mea o însoţea fiindcă aici era în siguranţă, başca bucata de pâine şi brânză pe care îngrijitorii livezii i-o dăruiau, rupându-şi de la gură. Tot de-aici mamei noastre i s-a tras moartea când, într-o iarnă, a alunecat în apa îngheţată a iazului din mijlocul livezii. Eu abia mă născusem dar Caracatiţa împlinise zece ani şi începuse să muncească cot la cot cu mama.

„Cască ochii, dacă te împiedici şi cazi, până jos nu te mai ajung”, mă ameninţă Caracatiţa.

Simt sub tălpile desculţe fiecare piatră, rădăcinile nucilor smulse în afară de ploile care au ros malul. Treziţi din somnul lor negru, corbii croncănesc în neştire. Le răspund buhele ascunse cine ştie pe unde. Un şobolan mare de câmp trece peste picioarele mele. Sunt o mulţime pe-aici, se împerechează, hârjonindu-se în ţărâna caldă. Pe urmă, coborâşul începe să devină uşor, corbii adorm, şobolanii au rămas sus, în ierburile uscate. Eu şi Caracatiţa ne-am oprit la malul iazului, la ce a mai rămas din iazul secat în vara trecută, o limbă de apă neagră, mai mult nămol decât apă.

Caracatiţa se desprinde de mine şi aleargă spre nucul cel mai înalt, aproape prăbuşit peste apa puturoasă a iazului. Viermii i-au mâncat frunzele, mlădiţele s-au uscat şi s-au prefăcut în gheare de pasăre între care se împleticesc aripile fluturilor de noapte, lihniţi de sete şi orbi. N-o urmez. Mă pândesc între crengile nucului muribund ochi mari de buhă. Tremur toată de frică şi nu-mi dau seama, proasta de mine, că ochii aceia nu-s altceva decât stele rătăcite, ademenite de putreziciunea copacului.

Caracatiţa îşi leapădă fustele şi goală puşcă se culcă în iarba uscată. O aud bâlguind cuvinte pe care nu le pricep; sau nu-mi stă mintea la ce buzele ei lasă să-i scape. N-am văzut-o niciodată pe soru-mea goală. Negrul mat al corpului este acoperit cu solzi argintii, sânii drepţi cu sfârcurile de mărimea cireşelor lasă să se prelingă peste pieptul boltit două fire de lapte şi sânge. Mirosul de femeie în călduri se împrăştie în aerul stătut al nopţii, se amestecă cu duhorile iazului. Şi deodată ţipă; un singur ţipăt scurt de fecioară pătrunsă de bărbăţie. Treziţi din somn, corbii din vârfurile nucilor dau zvon de primejdie, pe urmă readorm pătrunşi de aerul tare al mijlocului de noapte.

Ghemuită în spatele unui copac prăbuşit de-a lungul malului apei, tremurând de frică, urmăresc uriaşul şarpe negru care se prelinge de-a lungul trunchiului nucului, coboară pe pământul mocirlos şi aşteaptă. Vorba vine că aşteaptă; prevăzător, şi-a încetinit mişcarea, se târâşte în direcţia din care mirosul cald de fecioară îi umple nările. Ştiu ce urmează să se-ntâmple. Fetele mai mari ca mine din şatră au păţit la fel cu şarpele negru; eu şi fetele de vârsta mea ştim că acelaşi lucru ni se va întâmpla şi nouă.

Trecură minute bune până când reptila, subţiindu-ţi trupul, dispăru cu totul în pântecele Carcatiţei. Burta soru-mii se umflă ca un burduf burduşit cu pene, gata să plesnească. Mi-e groază de ce i se poate întâmpla. Ne despart numai câţiva metri, aşa că pot observa convusiile şoldurilor Caracatiţei care încearcă parcă să domolească vânzolelile şarpelui în interiorul fecioarei devenită femeie. Mă sucesc şi mă răsucesc în ascunzătoarea mea, neştiind cum aş putea să-mi ajut sora. Pune stăpânire pe mine o dorinţă ascunsă, nebunească: să ucid şarpele. M-aş putea arunca peste pântecele Caracatiţei, strivind reptila înăuntru… Ca de obicei, gândesc ca o proastă. N-am nici curajul şi nici puterea s-o fac. Instinctul îmi mai spune că aş comite cel mai mare păcat ţigănesc, omorând şarpele negru. Sora mea ar fi nefericită toată viaţa iar spre mine corbii nu şi-ar mai coborî privirile.

Treceau între timp minutele, orele. Două cucuvele surori se desprind dintre crengile nucilor din vecinătate, se înalţă la cer şi-l împroaşcă cu apa amestecată cu zer din lapte de oaie rămas în trocurile pentru porci din curţile popovenilor. Deschid ochii, îi plimb peste livada de nuci a fostului CAP, rămasă acum în paragină. Crengile moarte se pleacă, fără povară, se amestecă cu rădăcinile. Nimănui nu-i trecuse prin cap să aducă pământ din obleaga satului şi să îngroape rădăcinile. Poate că atunci crengile şi-ar mai fi dorit să trăiască, şi-ar fi acoperit goliciunea cu frunze.

„Unde ţi-e mintea ?” mă ia din scurt Caracatiţa.

S-a cuibărit lângă mine, trăgându-şi sub fund toată iarba uscată din care eu îmi încropisem culcuşul. Nu-i răspund dar, oricum, soru-mea tot nu mi-ar fi dat nicio atenţie. Vrea numai să văd ceea ce vede şi ea, să aud ce aude ea, să-i simt căldura trupului de femeie, mirosul dulce-acrişor al pielii, fără să mă lămurească de ce toate astea… Fiindcă pot pricepe şi singură… Uită sau se face că uită că eu sunt proastă, n-am nimic în căpăţâna negricioasă şi prelungă… Îi caut privirea, mă strecor în dosul ei, aşa cum fac când mă ia după ea pe drumul de ţară, şi ne căţărăm împreună pe trunchiul nucului ţinut în viaţă de apele nămoloase ale iazului. Descopăr şarpele negru împleticindu-se de-a lungul celei mai groase creci. Există în mişcările şarpelui ceva ce mă nelinişteşte. Se întinde spre apă de parcă cineva l-ar trage în adâncuri; apoi, coada i se încolăceşte pe braţul aproape putred al nucului. E mai lung decât mă aşteptam. Capul mare, gâtul cu guşa umflată şi jumătate din corp îi atârnă deasupra apei; o panglică din carne însângerată, prelinsă printre fălcile ce par lipite, dă semne că reptila este rău agitată… Nu mă tem. Caracatiţa este lângă mine. Ştiu că şarpele negru nu mai are nicio putere asupra ei din clipa în care a făcut-o femeie… Iar eu sunt numai o fetiţă din şatră, slăbănoagă şi proastă. Mirosul trupului meu alungă deocamdată reptila dar pentru câtă vreme ?... Gândul acesta mă face să-mi ascund ochii în palme…

Croncănesc corbii. Lumina dimineţii îi nelinişteşte. Au observat în marginile livezii sperietorile pentru păsări. Prevăzători, dau alarma. Se agită o vreme în urda cerului, pe urmă revin în luminişurile apărute în livadă în urma tăierilor de copaci făcute de către hoţii de lemne. Câţiva au coborât atât de aproape de iaz că mă ia din nou tremuriciul. Ne-au observat, altfel nu ne-ar urmări cu atâta insistenţă fiecare mişcare. Mă foiesc în ascunzătoarea noastră, determinându-le reacţii ostile. Ridic braţele deasupra capului iar păsările reacţionează în acelaşi fel: se încordează brusc, gata să-şi ia zborul, să se îndepărteze sau să ne atace. Fac asta de câteva ori şi de fiecare dată păsările negre răspund în acelaşi fel. Caracatiţa n-a observat încă nimic, altfel mi-ar fi ars vreo două; nu iubeşte corbii. Şarpele negru ne face femei, în schimb corbii ne înhaţă soarta în ciocurile lor uriaşe şi ne-o risipesc în lumea largă.

„Hai, deschide gura, frumosule !” o aud pe soru-mea.

Printre încheieturile fălcilor şarpelui negru se scurg în apa iazului bale de salivă amestecate cu sânge. Spuma se adună la suprafaţa apei, groasă, vâscoasă, roşie ca o rană deschisă.

„Şarpele ăsta are să-şi dea duhul”, mă ia gura pe dinainte.

Caracatiţa nu-mi dă atenţie. Mângâie reptila cu privirea, ochii soru-mii râd printre lacrimi iar eu, proasta, îmi fac alte gânduri, mă tem că şarpele negru se va desprinde de copac şi va aluneca în băltoaca de sânge unde-şi va da duhul. Aşa cred eu că mor şerpii, şobolanii, lipitorile de canal şi croncanii. Caracatiţa mi-a povestit că în felul acesta s-a prăpădit mama; şi tata scuipa sânge, după ce s-a întors din puşcăriile românilor. Şi poate că aşa e firesc să se-ntâmple. Nu pricep de ce dar cred că aş înţelege mai mult încă dacă aş avea mintea ageră a soru-mii.

„Hai, frumosule, hai frumosule !...”

Privirile şarpelui şi privirile soru-mii se hârjonesc deasupra apei. Ochii lor scapără pulberi de scântei care umplu aerul cu un miros de cenuşă. Sterlici de jeratic pâlpâie pe de-a rândul, la suprafaţa iazului, altele se ridică până la crengile nucilor din vecinătate, pe care se-nghesuie unii într-aţii corbii. Clămpănesc din ciocurile lungi, ascuţite, după luminiţele pe care le iau drept insecte dar care de fiecare dată le scapă, dispărând într-un noruleţ de funingine… Descântat de Caracatiţa, şarpele deschide în cele din urmă fălcile, slobozind în gogoaşa de bale şi sânge, pe faţa nămoloasă a iazului, şapte ouă negre. În locul în care cad, apa se umflă, bolboroseşte. Şapte mormoloci negri sug sângele amestecat cu mâl, pe urmă se scufundă în smârcuri.

(Fragment din romanul Negru profund, profund de negru)