Bătrânul Prier întârzia deocamdată să-şi dea pe faţă capriciile. Muguri de măr şi flori în culori vii îi împodobesc fruntea. Miez de primăvară. Sub o rază de soare, Prinţesa se răsfaţă. Răsturnată pe spate, îşi agită lăbuţele într-o parte şi alta, lăsându-se în voia luminii solare. Pe urmă, agitaţia încetează brusc. Somnul o ispiteşte. Bătrânul Prier se apropie şi o mângâie, tandru. Îi strecoară în subconştient crâmpeie de vis, devenite curând un fuior muzical pe care Prinţesa îl toarce, acompaniind un Orfeu care, cu ţitera lui, potoleşte stihiile somnului.

De jur-împrejur numai flori. Razele soarelui, rătăcite printre ele, aureolează corole în diferite nuanţe. Ispitită de jocul de umbre şi lumini, micuţa Prinţesă se strecoară printre lujerii de petunii, orhidee, crini şi muşcate ,inspirând parfumurile diverse; combinaţii de umbre şi lumină. În acest inedit templu, Prinţesa comunică în voie cu zeii; lumea exterioară şi interioară depinde de ei. Inconştient, ea şi-o asumă.

Prinţesa se numeşte Keti, singurul cuvânt căruia îi recunoaşte semnificaţia. Fratele ei, omul – un pisoi mai mare căruia nu i se va supune niciodată, dar cu care a creat o veritabilă alianţă –, o răsfaţă, îi dăruieşte hrană, o primeşte pe pieptul său, se prinde în jocul ei, rostind de fiecare dată acelaşi cuvânt magic: Keti. Numele atribuite îngerilor nu au conotaţii, semnificaţia lor este unică. Keti este un nume de înger.

Spre amiază, soarele loveşte pieziş în templul vegetal. Clorofila fierbe în plante, parfumul supraîncălzit al florilor devine, pe neaşteptate, înăbuşitor. Prinţesa se ridică şi alunecă leneş în încăperea împărţită cu fratele ei. Îl caută din priviri. Omul, pisoiul enorm, lipseşte. Nu-i înţelege absenţa, dar nu intră în panică. Singurătatea este numai în afară, în sine se nasc în fiecare clipă crâmpeie cărora nimeni nu le-a dăruit nume: undeva, la oarecare înălţime, o vază din porţelan lasă să se reverse peste margini câţiva trandafiri. Parfumul lor o ispiteşte de-ndată. Înconjoară vaza, se opreşte, îşi îngroapă faţa între petalele celui mai atrăgător. Inspiră, se dă un pas înapoi, culoarea albastră a ochilor devine un roşu carmin. Semn de nemulţumire şi de îngrijorare: un avertisment dureros a prevenit-o că frumoasele flori au şi mijloace de autoapărare; însă ghimpii de trandafir sunt pentru ea obstacole necunoscute.

Coboară, în cele din urmă. Urmează trasee familiare. O ispiteşte vitrina cu chipuri ciudate: mici statuete cu suprafaţa tare şi rece. Le ocoleşte şi întârzie în faţa unor tablouri încadrate în rame din lemn şi sticlă transparentă. Chipurile i se par suspecte : omul şi femeia care-i dăruiesc mângâieri tandre rămân nemişcaţi şi indiferenţi la scâncetul ei care trădează bucuria de a-i fi recunoscut şi dorinţa de comunicare... E inutil să aştepte. Pendula ceasului din perete îi distrage atenţia. Coboară şi se îndreaptă cu mişcări repezi spre dormeza familiară. Îşi face loc sub cuvertura din mătase şi o vreme toarce fuiorul de vise, numai ei accesibil.

Nu doarme. Întunericul îndeplineşte numai o funcţie magică, un labirint tainic atribuit Siamului. Un traiect numai intuit duce în interiorul sinelui, unde continuă să vieţuiască ceea ce a rămas din fiinţa vechilor siameze: o inteligenţă nativă peste medie, ataşament selectiv, iubire care refuză însă subordonarea. În sanctuarul interior şi ascuns se regăseşte pedigriul strămoşilor, răspândit – prin secole – în mulţimea schimbărilor: amestec de instinct şi inteligenţă; pătrunderea în tenebre pentru a căuta calea cea mai dreaptă spre lumină: un alt fel de iluminare, necunoscută profanilor...

Mitologia intimă a Prinţesei siameze este necunoscută omului, fratele ei enorm. El a creat o altă mitologie, imaginând labirintul ca pe o succesiune de încăperi cu ieşiri înşelătoare; ignoranţă de nereparat pentru cel care crede în ideea de chip, ignorând noţiunea de identitate.

Tributar mentalităţii ancestrale, el confundă revelaţia onirică cu somnul. Observă siameza sub cuvertura de mătase, zâmbeşte şi-şi plimbă palma pe suprafaţa caldă şi moale: „Keti, trezeşte-te, ai dormit destul. Hai să păpăm ceva bun...” Prinţesa siameză scânceşte, refuză mângâierea. Nostalgia ei transcendentală a fost bulversată brutal de fratele enorm. El încearcă, ca şi-n alte dăţi, o stare de confuzie... Felina nu se lasă înduplecată. Atunci, omul insistă: „Mofturoasă mică şi pufoasă !... Mâncăm şi ne jucăm. La urmă, eu am să lucrez şi tu vei mai putea aţipi, dacă-ţi place atât de mult somnul...” Omul continuă să mângâie trupul micuţei prinţese, ignorându-i, involuntar, spiritul. Dihotomia celor două noţiuni îi este străină la cei din afara regnului său. Misiunea lui este limitată în relaţia cu ceilalţi: ca un Dumnezeu, îşi revarsă iubirea asupra necuvântătoarelor: un adăpost cald, hrană şi mângâiere. Numai atât. Nu-i trece prin minte ce-ar mai putea să dăruiască.

Până la urmă, omul se decide: prânzeşte singur. Timpul mesei – pivotul zilei. O ierarhie de momente cosmice se succede în raport cu ceea ce astrologii au numit arbitrar: antemeridian şi postmeridian. Îşi întreţine orgoliul de-a încerca să transmită celor asupra cărora se îndreaptă iubirea sa această regulă. Se îndoieşte că va reuşi pe măsură ce anii trec şi felina-prinţesă urmează calea ei nestrămutată: se hrăneşte odată cu lăsarea întunericului, deprindere sădită în urmaşi de vechile regine-zeiţe ale Siamului.

Sub aşternutul de mătase, Prinţesa siameză începe să se foiască. Cu siguranţă, doreşte să evadeze din efemeritatea somnului. Străfulgerări cognitive de iluminare şi revelaţie: fratele-enorm se îndrepta deja spre dormitorul în care îşi va întinde trupul lungiform. Nu-l vede şi nu-i aude paşii; nu este instinct şi nici raţiune. Ceea ce face nu este determinat de obişnuinţa de a se supune unui stăpân – cum crede omul – şi nici de ataşamentul pentru cel care o hrăneşte. Afectivitatea, cenzurată pentru majoritatea cu care intră, voit sau nu, în contact, este dăruită necondiţionat fratelui ei enorm. Un sentiment moştenit de la îndepărtatele regine şi prinţese ale Siamului: un amestec de feminitate, blândeţe şi labilitate; asociere indestructibilă pe care omul nu o înţelege.

Iat-o... A apărut în cadrul uşii dormitorului, dominantă, dar caldă şi afectuoasă. Câteva sunete de copil, prelungite până în momentul în care fratele-enorm deschide ochii, o priveşte, la rându-i. Nu-i surprinzătoare pentru el apariţia Prinţesei şi încearcă s-o liniştească: „Keti !... Keti, puiuţ, ce te nemulţumeşte ?...” Întrebarea aparţine jocului pe care omul îl repetă de fiecare dată. Precipitat, se trage într-o margine. Micuţa felină se va strecura lângă el dintr-o clipă în alta.

Cunoaşterea unui limbaj devine liant între existenţe opuse; opuse numai în aparenţă: între cer şi pământ, între apă şi uscat, între flori şi insecte, între Creator şi Creaţie. Prinţesa-felină a înţeles reacţia fratelui-enorm. Sare pe pat, cercetează poziţia omului, se strecoară, torcând un gând, o dorinţă sau o bucurie, sub aşternutul cald. Pentru om, ceea ce urmează a încetat să mai fie o surpriză; a devenit obişnuinţă. Prinţesa caută încheietura braţului său, devenită cuib, dar şi formă de comunicare: lipită de pieptul fratelui-enorm, ia act de ritmurile sângelui acestuia, se linişteşte şi toarce când totul este în regulă... Se întâmplă şi invers: ceva în trupul lui mare o îngrijorează; ceea ce omul nu conştientizează. Şi atunci se ridică, urcă pe pieptul lui şi-i tasează muşchii pectorali, transmiţându-i un sentiment de liniştire. N-are de unde să ştie că, instinctiv, Prinţesa îi dăruieşte o încărcătură de energie care purcede din întregul fiinţei ei, precum obişnuiau vechii regi ai Siamului să inoculeze în conştiinţa poporului lor, într-o vreme devenită mitică.

Omul nu-şi permite ore multe de somn. Se ridică uşor din aşternut, urmărind reacţia felinei-prinţese. Cât timp mâna lui unduieşte peste blăniţa moale şi caldă, Keti continuă să toarcă fuior de vise nemărturisite niciodată nimănui. Uneori gungure prin somn. Se-ntinde leneş, prelungind, instinctiv, atingerea omului.

În biroul său, fratele enorm este înconjurat de cărţi şi mici statuete. Între acestea din urmă, leul bibliofor îi este mai aproape. Dintr-o margine a mesei de lucru îi supraveghează munca. Este numai o impresie... Prinţesa siameză a apărut în cadrul uşii biroului, se strecoară spre fratele ei enorm, rămâne în espectativă o clipă. Lipsa lui de reacţie i se pare suspectă. Dominantă, ia iniţiativa: sare pe masă, gungure, îşi lipeşte fruntea de braţul care mânuieşte condeiul pe o suprafaţă albă, foşnitoare la fiecare atingere. Alegerea lui nu e şi alegerea ei şi felina se rostogoleşte peste coala de hârtie pe care omul n-a apucat să aştearnă primele rânduri. Instinct de felină... Raţiunea omului stabileşte priorităţi: mângâie felina, îi prinde între degete urechile, îi dă un bobârnac peste codiţă. Prinţesa muşcă, în joacă, palma aspră, loveşte cu lăbuţele şi, când el se aşteaptă cel mai puţin, i se caţără pe umeri. Aici, zăboveşte o vreme. Pe urmă coboară şi jocul se repetă... Fratele enorm ezită să inventeze şi altceva, în schimb, felina îl provoacă. Se aruncă pe podea şi ţâşneşte pe uşa biroului spre holul care dă spre sufragerie. Aici, se ascunde în dosul unui fotoliu şi aşteaptă. Fratele trebuie s-o caute; şi o face, la început neconvingător, apoi angajându-se în rolul vânătorului. Mimează căutarea iar când mâna lui coboară spre prada dibuită în ascunzişul tainic, felina-prinţesă atacă fulgerător şi îmbrăţişează braţul care încearcă s-o cuprindă. În clipa următoare, două puncte sângerii apar pe mâna omului.

Keti adoră şi jocul cu mingea. Este o minge uşoară de Ping-Pong cu care, în momentele ei de inspiraţie, Prinţesa imaginează fel de fel de exhibiţii: o loveşte cu lăbuţele şi aleargă s-o prindă. Uneori reuşeşte, alteori mingea se refugiază în interiorul unui pantof şi-n astfel de momente Prinţesa încearcă un sentiment de confuzie. Ia poziţia suratelor ei din ţinuturile exotice – pantera, jaguarul sau pisica sălbatică – şi aşteaptă ca pasărea-minge să apară din ascunzătoare. Aşteptare zadarnică. Mingea nu e pasăre aidoma celor pe care le urmăreşte dimineaţa în arborii din apropiere, cocoţată pe pervazul ferestrei. Nu este nici fluture rătăcit între florile de pe terasă. Nerăbdătoare, în cele din urmă, se hotărăşte: un salt şi o lovitură puternică în sandaua care-i ţine captivă jucăria preferată şi mingea săvârşeşte un arc de cerc în aer, peste felina aflată într-o stare de încordare; ca şi-n alte dăţi, în momentele jocului. Keti nu se lasă păcălită: ţâşneşte în sus şi câteva clipe mingea i se află între lăbuţe. Fericită, încearcă s-o muşte, s-o zgârie însă mica sferă, rotundă şi netedă, îi scapă de fiecare dată. Şi jocul continuă; mingea se îndepărtează, felina o urmăreşte cu satisfacţie niciodată mărturisită.

Se lasă seara... Prinţesa siameză devine brusc melancolică. Fratele ei enorm nu îi înţelege reacţiile. O ispiteşte: joacă, mângâiere, o cină delicioasă. Privirile Prinţesei s-au schimbat, pe neaşteptate. Omul tot nu înţelege ce se petrece în sufletul felinei. Keti este capricioasă ? O îmbie, dar reacţiile ei sunt pentru el ininteligibile. Ceva din misterele Siamului trăieşte ultima lui progenitură. Prinţesa respiră aerul nopţii. Este impresia fratelui ei enorm. N-are de unde să ştie că, în momentele de contemplaţie, siameza comunică cu aştrii. Dublul ei se află în cer, pe bolta căruia stau Geneza şi Procreaţia. Nori scămoşi îi tulbură mica revelaţie. În noapte, slab iluminate de aştri, reginele Siamului îi întorc spatele. Prinţesa se simte neprihănită de lumina Luceafărului, astfel că reginele Siamului dispar, ascunse de nesemnificativele stele. Strălucirea lor slăbeşte, prinţesele siameze se întorc către locul în care sălăşluieşte Întunericul.

Miezul nopţii. Prinţesa a primit în stare de veghe revelaţiile Siamului. Pentru o clipă, s-a simţit disputată între zeii Apusului şi zeii Răsăritului. Moarte şi Renaştere. Înfăşurat în pături – e o noapte de toamnă târzie –, omului nu-i trec prin minte astfel de gânduri. Simte Prinţesa strecurându-se lângă el şi-o cuprinde în braţe. Curând, ea începe să toarcă crâmpeie de vis şi de taină pe care el le judecă, dar fără să le înţeleagă.