Escargot coboară la subsolul locuinţei sale din suburbia din partea de sud a metropolei. Este o încăpere din lespezi de ciment ľ în care se ajunge coborând pe o scară din lemn de stejar camuflată de o trapă aflată în imediata apropiere a dormitorului scriitorului. Aici, îl aşteaptă o măsuţă cu trei picioare şi un butuc din lemn de fag ce-i serveşte drept scaun. Pe biroul improvizat zac în neorânduială manuscrisele unei viitoare cărţi cu un titlu care pare nu prea lămuritor: Ego... Eseu, roman sau carte de memorii?... Nicio precizare.

În prima jumătate de oră, Escargot îşi priveşte, aparent lipsit de orice interes, opera (deocamdată notaţii dezlânate, impresii despre evenimente în care a fost implicat, speranţe ratate, indivizi obscuri dar cu o recunoaştere publică mai pronunţată decât a lui, proiecte etc.) căreia i-a hărăzit, mental, un parcurs şi o finalitate. Policar îl urmăreşte cu privirea... Scriitorul se ridică, îl prinde de mână şi fac câţiva paşi prin încăpere. Se opresc înaintea micii biblioteci pe care Escargot ezită s-o deschidă. Policar îşi turteşte nasul de geam.

„Tu cauţi din priviri doar cărţile mele, zâmbeşte scriitorul. Sunt numeroase... Printre ele, doar câte un rătăcit... De pildă, Nietzsche...”

Policar nu are obiecţii. Este adevărat, nici nu pare dispus să-i dea satisfacţie.

„Mi-am notat cuvintele lui Zarathustra; le-am memorat: Mergi cu întreaga ta iubire în singurătate, cu-ntreaga ta putere de-a crea, frate al meu; şi-abia târziu, dreptatea o să te urmeze şchiopătând... Ce părere ai, Policar ?... Singurătate, dreptate... În opinia mea, este exclusă dreptatea în aprecierea unui creator... Sau nu o înţeleg eu... Singurătatea, în schimb, ne este structurală. Tot Nietzsche pune în gura lui Zarathustra acest simplu adevăr...”

Policar se îndepărtează. Escargot revine la măsuţa de scris şi reflectează în tăcere. I se perindă prin minte cam tot ce s-a scris despre singurătate. Nimic nu-l satisface. În opinia sa, omul singur este acela care aspiră la prezenţa semenilor fără să reuşească să-i aibă în preajmă; nicidecum cel care se izolează de lume. Îşi aşază dinainte o coală de hârtie şi notează grăbit, inspirat (sau aşa se crede):

Prima secvenţă narativă: Omul, venind de departe (nu sunt precizate reperele spaţiale şi temporale), pătrunde în oraşul atât de enigmatic prin tăcerea lui. La intrarea principală în cetate, nu-l întâmpină nimeni şi străzile sunt pustii. De fapt, nu există decât o stradă principală (luând ca indiciu lăţimea carosabilului şi cele două trotuare asfaltate cu bitum) şi o mulţime de uliţe laterale, numai pământ şi gunoaie, căsuţe pitice cu acoperişul din carton gudronat. Pe un acoperiş anonim, o pisică zace la soare, semn că există viaţă iar o pasăre neidentificată de privirile omului cântă într-o limbă necunoscută (nu e cocoş, nici guguştiuc, cuc – nici atât!) Deocamdată, nimic încurajator. Omul îşi caută semenii, lumea lui...

A doua secvenţă narativă: În cele din urmă, omul ajunge într-o intersecţie: o arteră asemănătoare cu aceea pe care el merge de o bună bucată de timp se încrucişează cu prima. Încetineşte paşii, se opreşte. N-are opţiuni. Străzile sunt identice nu numai prin contur, ci şi prin absenţa vieţii (Prin viaţă, omul înţelege prezenţa semenilor săi, nicidecum pisica de pe acoperiş, ceva mai înainte, ritmurile guturale ale păsărilor ori câinele care, exact în acest moment, îi taie calea). Câinele apărut din senin îşi târăşte leneş trupul pe dinaintea omului şi dispare pe sub gărduţul din şipci al unei căsuţe. Străinul îl ignoră; lumea lui este alta... Se decide să o ia la picior pe cea de a doua arteră, prima ne mai oferindu-i nicio perspectivă...

A treia: Totul începe să-i devină familiar; carosabilul, trotuarele din bitum, căsuţele pe acoperişul cărora pisici dormitează, pătrunse de căldura unui soare care continuă să se amăgească cu ideea că întreţine viaţa... Omul înaintează cu sârg dar de la o vreme începe să se plictisească. Şi, brusc, are prima revelaţie: prostia... Cea mai simplă şi mai corectă definiţie a prostiei i se pare asta: să repeţi ce-au făcut alţii sau tu însuţi, fără niciun rezultat... El, călătorul ajuns astăzi într-un oraş necunoscut, are încă vie în memorie lumea: indivizi care viermuiesc agăţaţi de braţele în mişcare ale unei mori de vânt: sus, jos, din nou sus şi aşa mai departe. Niciodată n-a râs de atâta neghiobie. Acum o face. Cei de jos privesc cu jind la cei mai de sus, dar, odată ajunşi şi ei în vârf, rămân descumpăniţi: cum ar putea să oprească mişcarea, să blocheze paletele pe care s-au cocoţat, să le înţepenească la acelaşi nivel?... Până să găsească soluţia, se prăbuşesc. Cel puţin o concluzie simplă sunt capabili să tragă: zborul e inutil – a doua revelaţie...

Secvenţele următoare (în care nu se mai întâmplă nimic): E suficient pentru omul ajuns la un nod de drumuri; un fel de rotondă din care pătrund în trupul oraşului o mulţime de străzi pardosite cu bitum, încadrate de căsuţe coşcovite pe al căror acoperiş pisici adormite visează la păsările la care nu pot ajunge: le aud, în schimb, înseamnă că există şi ştiu că odată şi odată vor coborî, extenuate. Zborul nu le asigură şi evitarea morţii... Nehotărât, omul caută din priviri o piatră pe care să se aşeze, să-şi tragă sufletul. Îşi lasă trupul obosit să se prăbuşească la întâmplare. Priveşte în pământ. Tăcerea îl apasă. Se simte mai nesemnificativ decât o mâţă căţărată pe acoperişul unei colibe; o pasăre pe care n-a reuşit s-o identifice... În schimb... A treia revelaţie: între oameni, el este singurul care există... Sau singurul care se află la vedere...

Tulburat, Escargot lasă pixul să-i cadă pe coala de hârtie. Se descoperă în omul prăbuşit pe o piatră, într-o stradă pustie dintr-un oraş în care nimeni nu i-a venit în întâmpinare. Căutându-se pe sine, s-a dus spre semeni precum se-ndreaptă soarele către noapte. Mişcarea i-a fost descoperită, dar interpretată cum nu se aşteptase. Escargot doreşte să se piardă pe sine însuşi, ignorând mocirla care-l pândeşte să se scufunde, ca atâţia alţi temerari înaintea lui. Prin dedublare, ascultă cuvintele Nebunului-Înţelept al lui Nietzsche: Aici e Marele Oraş: aici tu n-ai nimic de căutat, ci totul de pierdut. De ce-ai dori tu să te bălăceşti într-o mocirlă ca aceasta? Ai milă de picioarele cu care umbli! Scuipă mai bine poarta oraşului – şi du-te mai departe! Aici e un adevărat infern pentru gândirea singuraticilor; aici marile cugetări sunt puse încă vii la fiert şi prefăcute-n terci. Aici marile sentimente putrezesc; aici li se îngăduie să zornăie doar micilor simţiri zornăitoare! Nu simţi deja un iz de abator şi birt al spiritului? Nu te îneacă acest oraş cu duhoarea lui de spirit ciopârţit? Nu vezi cum sufletele atârnă aici ca nişte cârpe fără vlagă şi murdare? – Iar ei mai fac jurnale din aceste cârpe! N-auzi cum spiritul este aici un simplu joc de vorbe goale? Ei varsă respingătoare zoaie de cuvinte! Iar ei din zoaiele acestea de cuvinte mai fac jurnale! Ei se gonesc unii pe alţii, fără să ştie – unde? Ei se asmut unii împotriva altora, fără să ştie – pentru ce? Ei duruie din tinichele...

Toate astea, Escargot le vede şi ce nu vede deocamdată simte. Nu împărtăşeşte sfaturile Nebunului-Înţelept. De ce-ar ieşi din Marele Oraş? De ce s-ar îndepărta de lumea care-l dispreţuieşte fiindcă refuză să intre în mocirla în care ea se bălăceşte?... Va fi repede uitat, iar uitarea lumii va echivala pentru el cu o înfrângere... Beat de aceste gânduri, Escargot se învârte în jurul mesei în sensul mişcării acelor de ceasornic. Îi place comparaţia, zâmbeşte. El trebuie să existe în conştiinţa lumii, s-o determine să consimtă că minutarele lui măsoară cu adevărat Timpul. Minutarele – opera lui... Se prăbuşeşte, în cele din urmă, pe scăunelul improvizat dintr-un butuc masiv din lemn de fag, îşi plimbă privirea peste faţa mesei, smulge câteva hârtii. Sunt ultimele pagini adăugate unui manuscris respins în câteva rânduri de cele mai populare edituri bucureştene („Te-am publicat destul, Escargot! Rogu-te, nu ne duce la faliment! Mai încearcă şi în provincie...”) Citeşte cu voce tare minunatele pagini (evident, după aprecierea lui!). Le reia în gând. Îşi imaginează un car de îngeri psalmodiind cu voce îngânată. Izbucneşte în plâns. Are ochii închişi...

Când, după câteva minute, înalţă capul, îl observă pe Policar lângă el. La început, se miră:

„Policar, nu te-am chemat...”

Mutul clipeşte, la rândul lui, nedumerit. Lacrimile bătrânului scriitor i-au transmis telepatic că trebuie, în acel moment, să-i fie alături... Escargot schimbă tonul:

„Policar, ei mă vor ieşit din cetate... Ca Firdousi, într-un alt timp... Istoria, însă, cunoaşte nuanţe, nu e perfect repetabilă, cum se spune... E numai o impresie... Şi atunci eu n-am să repet gestul lui Firdousi. Am să rămân printre ei, umilindu-i... Cum?... Chemându-le copiii la mine. Învăţându-le copiii să iubească ceea ce părinţii lor urăsc... Când vor descoperi asta... Policar, ce idee!... Va fi prea târziu să-şi mai smulgă părul din cap; să se victimizeze... Victima propriei confuzii, a iluminării care le-a lipsit... Pe mine m-au pierdut, cu siguranţă. Respirăm un aer diferit...”.

(Fragment din romanul în pregătire