| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Est‑europenii și religiade Florin ONCESCUVorbeam în cantina companiei, în pauza de prânz. Doi români, un portughez și doi algerieni, adică doi creștini ortodocși, un catolic și doi musulmani. Prânzul este cel mai bun moment al zilei de lucru, de care oamenii profită pentru a schimba idei pe orice temă, cu condiția să nu fie una legată de muncă. În acea zi, vorbeam despre scandalul benzilor desenate daneze avându‑l erou pe Mahomed. Pentru cei doi algerieni, reacția viguroasă a multor musulmani la vederea desenelor era datorată manipulării căreia aceia îi căzuseră victime. Responsabili erau, deci, guvernanții lor corupți. Pentru că aveam aceeași opinie, colegii algerieni mi s‑au părut oameni inteligenți. Dar mie îmi place să generalizez. „Dacă cineva îți vorbește prea mult despre religie, e ca să‑ți abată atenția și să‑ți cotrobăie nestingherit prin buzunare. „ „Adevărat ? E și cazul preoților ?“ – a spus Naim. Naim nu este numai o persoană inteligentă, el este și un bun musulman. Și Djamel poate să fie unul, dar e nou venit în grup și îl cunosc mai puțin. Dar pentru Naim, e fapt dovedit. Nu l‑am văzut să calce prin cantină în timpul ultimelor două Ramadane. „Preoții sunt profesioniști ai religiei. Când îți vorbesc de Dumnezeu, își fac meseria. Pot să‑i înțeleg.“ „Da? Și pe rabini?“ „La fel. Profesioniști. La evrei, creștini ori musulmani, e la fel.“ Andrei, celălalt român, mi‑a venit în ajutor. „Adevărat ! Religia e ceva personal!“ „Bine“, a suspinat Naim. În fața frontului comun al românilor, a lăsat deoparte micile viclenii. Portughezul, catolicul grupului, n‑a avut nicio opinie de împărțit. *** În primele luni după sosirea mea la Montréal, locuiam singur într‑un studio, undeva pe Plateau Mont‑Royal. Era înainte de a‑mi veni nevasta și băiatul din România. În același imobil și la același etaj cu mine, locuia un rus pe nume Egor. Tot inginer. Își căuta slujbă cu mai multă insistență decât mine. Vorbeam din timp în timp, când ne întâlneam pe coridor. Uneori, băteam unul la ușa celuilalt, pentru a schimba știrile zilei. Odată, era în seara sâmbetei de Paști, spre miezul nopții, trebuia să‑mi întâlnesc niște prieteni, ca să mergem împreună „să luăm lumină“. Altfel spus, să ascultăm preotul spunând de trei ori oamenilor strânși în fața bisericii „Hristos a înviat!“, să răspundem de fiecare dată „Adevărat a‑nviat!“, să privim „lumina“ propagându‑se de la o lumânare la alta și să ne aprindem, la rândul nostru, propriile lumânări. În acea vreme, lucram șase ore pe zi în redacția unei reviste românești. Pe toți prietenii pe care urma să‑i întâlnesc la biserică, acolo îi cunoscusem. Ne planificasem ca, după luarea luminii, să mergem la unul dintre noi și să ciocnim câte‑un pahar de vin roșu. M‑am gândit la Egor, fără familie, la fel ca mine, dar aparent și fără prieteni la Montréal. Am bătut la ușa lui și, când i‑am văzut fața rotundă, i‑am spus fără altă introducere: „Egor, vii cu mine în noaptea asta la biserica română?“ Egor mi‑a aruncat o privire panicată. M‑am grăbit să‑i dau detalii. „Știi, mâine este Paștele, pentru creștinii ortodocși, ca tine și ca mine. În noaptea asta, mă întâlnesc cu câțiva prieteni români, în fața bisericii.“ „Și ce?“ – mi‑a spus. „Poți să vii cu mine, dacă n‑ai altceva mai bun de făcut.“ L‑am văzut strângând din dinți și încrețindu‑și fruntea. Mi‑a fost clar că în capul lui s‑a realizat o asociație de idei nefavorabilă mie. A avansat doi pași pe coridor, forțându‑mă să mă îndepărtez de ușa lui. „Nu, Sorin, nu vreau să merg cu tine la biserica ta!“ – mi‑a strigat. Am rămas cu gura căscată. Am fost convins că și ceilalți doi locatari de pe palier, doi quebechezi, au luat cunoștință de bravul răspuns al lui Egor. M‑am văzut ca unul dintre acei tineri foarte corect îmbrăcați care bat la ușile oamenilor, pentru a le strecura broșuri în care fragmente din Biblie sunt alăturate unor ilustrații desprinse, parcă, din cărțile pentru copii. „Ușurel, Egor ! După biserică, mergem să bem un pahar de vin ! În plus, unul dintre prietenii mei români vorbește bulgara. Vom vedea dacă asta îi ajunge ca să priceapă și câteva vorbe rusești!“ Fixându‑mă cu privirea, mi‑a răspuns cu aceeași voce răcnită. „Nu, Sorin, du‑te singur la biserica ta ! Eu nu sunt interesat.“ După acea seară, nu ne‑am mai vorbit. Nu mai mult decât pentru a ne da bună ziua. Am devenit, pentru el, o persoană de evitat. Exotismul României În locul lui Sanjeev Patel a venit un alt indian, care avea și primul și‑al doilea nume atât de lungi încât, la îndemnul lui, toată lumea i se adresa numai prin inițialele lor. RT a părăsit India imediat după obținerea diplomei de inginer. Era deja căsătorit. S‑a stabilit în Olanda, unde i s‑au născut cei doi copii și unde a lucrat 20 de ani neîntrerupt la aceeași companie de aviație. La sfârșitul anilor ’90, a venit în Statele Unite, pentru un nou job. A venit numai cu nevasta. Copiii, studenți deja, au rămas în Olanda. Când l‑am cunoscut eu, RT părea sătul de muncă. Se gândea mai mult la cum să‑și investească banii într‑o afacere, ca să se poată lăsa de inginerie. Ceva în genul cumpărării, recondiționării și revinderii cu profit a caselor vechi. Se gândea, de asemenea, să scrie o carte. Una oferind cititorilor soluții de atingere a fericirii și aducând autorului faimă și mulți bani. Ceva în stilul cărților lui Deepak Chopra, tot un indian venit în Statele Unite, ca și RT. Interlocutorii lui predilecți erau vecinii lui de birou, adică eu și James, un coleg american. Despre eforturile lui de a demara o afacere în sectorul imobiliar ne spunea foarte puțin și în termeni foarte vagi. Însă avea lungi conversații la telefon cu proprietari de case puse în vânzare, pe parcursul cărora uita să‑și mai controleze vocea, încât aflasem că RT hotărâse să‑și pună banii acolo unde‑i era inima, după cum sună un proverb american împrumutat, se pare, din Sfânta Scriptură. Despre planurile lui de a scrie o carte ne vorbea mai des. În unele zile de luni, ne anunța că‑și folosise week‑endul pentru a‑și pune în ordine ideile de dezvoltat, ori chiar pentru a încerca să scrie. O vreme, când RT ne vorbea de cartea lui, James și cu mine ne mulțumeam să‑l ascultăm și să schimbăm priviri amuzate. Treptat, am început să‑i râdem în nas imediat ce‑l auzeam deschizând subiectul. Însă RT nu era tot timpul o pacoste. Atunci când ne vorbea despre India, așa cum o cunoscuse el, reușea să ne capteze atenția. În acele momente, mă gândeam că ar putea să scrie o carte bună. Cu condiția să uite de Deepak Chopra. *** Mă gândesc la o amintire a lui dintr‑un concediu petrecut în India, cu vreo zece ani mai devreme. RT, cu soția și cei doi copii ai lor, au ajuns în satul părinților lui, venind cu autobuzul. Au fost așteptați în stație de un bărbat înrudit cu el, însoțit de o femeie pe care a prezentat‑o ca fiind nevasta lui. Bărbatul i‑a smuls din mâini lui RT valizele. RT a protestat puțin, de formă. Au început să meargă pe jos spre casa părinților lui. După ceva timp, și‑a dat seama că bărbatul mergea alături de ei, cei veniți din Olanda, cu mâinile goale. Privind în spate, și‑a văzut valizele cărate de femeie. RT și soția lui au încercat fără succes s‑o elibereze pe femeie de povară. Atât bărbatul, cât și femeia, păreau convinși că lucrurile se desfășurau în unica modalitate acceptabilă. RT și‑a amintit și cum se deplasa familia lui, pe stradă, în copilăria lui. Tatăl, cu mâinile la spate, mergea singur. Mult în spate, venea mama, cu mâinile lungite de sacoșe și înconjurată de copii. Părinții lui erau amândoi învățători în sat. James m‑a chestionat: „La tine, în România, tot așa era?“ M‑am mulțumit să‑i zâmbesc. O altă amintire spusă de RT era despre cum, copil fiind, băuse apă dintr‑o baltă și se alesese cu niște viermi care‑i umblau prin corp, de care scăpase cu greu. „Uite, viermele ieșea pe‑aici (RT s‑a aplecat și și‑a prins cu mâna un picior, peste pulpă), sau pe‑aici (RT, din nou în picioare, și‑a prins cu o mână celălalt braț). Încercai să‑l prinzi de cap. Dacă reușeai, trebuia sa‑l tragi afară încet, ca sa nu se rupă... Dacă se rupea, partea nescoasă fugea înapoi... Cel mai bine era să‑l răsucești pe‑un bețigaș...“ Cu un aer oripilat, James s‑a întors spre mine și m‑a întrebat: „Și în România aveați viermi din ăștia?“ De data asta, i‑am spus: „Nu, James, România nu era chiar atât de exotică!“ *** Totuși, gândindu‑mă puțin, mi‑am dat seama că România în care am trăit are, privită din America, o bună doză de exotism. Încercați să spuneți unui american că, în România anilor ’80, un kilogram de cafea costa, la negru, cam o treime de salariu lunar de inginer. Sau că milițienii făceau controale pe șosele, să vadă daca portbagajele Daciilor nu ascund vreun porc mătrășit fără aprobare (nu știu detaliile legii care reglementa aprobarea, bănuiesc că era vorba de dat o cotă la stat). Sau că o mașină de scris nu putea fi cumpărată la liber, de la magazin. Sau că o familie de trei (părinți și un copil) aveau nevoie de aprobare specială (cu motive medicale dovedite, gen țăcăneală) pentru a locui cu chirie într‑un apartament de trei camere (motivul cu serviciul în cercetare sau în învățământ al unuia dintre locatari căzuse în anii ’70). Sau că profesorii de universitate jumuleau foile nescrise din lucrările de examen ale studenților, pentru folosință personală ulterioară (se tăiase cota de hârtie). Sau (îmi amintește un prieten) că aceleași Dacii nu puteau circula pe șoselele patriei decât într‑un week‑end din două. Americanul va fi fermecat. Știu reacția asta, am provocat‑o. Din volumul „Ilustrate din America“, în curs de apariție la Editura Limes |