Tema autorului

Dacă aş fi întrebat ce am de spus ca autor despre romanul „Relatare...”, acum, la apariţia sa în librării, prima reacţie ar fi să tac: scrierea sa e de ajuns, în rest, tot ce aş adăuga e de prisos. Totuşi, sunt gânduri care m-au însoţit mereu cât timp am făcut/am înălţat/am construit/am plăsmuit/ am fabricat (ce verb e potrivit? toate? altul?), din nimic, această poveste şi mi se pare drept să le notez, în treacăt, aici.

Scriu proză visând la cartea desăvârşită (n-aş vrea ca această afirmaţie să fie luată cumva  ca un semn de vanitate stupidă, ea nu se referă la calităţile literaturii mele, cum ar putea să fie interpretată, ci la felul strict în care funcţionez ca autor...). Este un vis care nu mă părăseşte niciodată. În acest vis cartea desăvârşită înseamnă o carte vie, ce-şi amplifică parcă de la sine sensurile şi care este grăitoare pentru toţi cititorii, în care fiecare cititor, de la cel ingenuu/profan şi pînă la cel iniţiat/sofisticat, se simte acasă, găseşte motive de satisfacţie. (Acest lucru eu cred că e posibil în roman, un teritoriu textual ospitalier, proteic şi generos...). Când scrii urmărind un asemenea vis/o asemenea aspiraţie/o asemenea proiecţie ideală, atunci, evident, strategia narativă de care asculţi va cuprinde neapărat mai multe paliere ale scriiturii, aidoma unor încăperi cu cheie  pe care ştiu să le deschidă mai puţini sau mai numeroşi dintre cititori.

La capitolul acesta al strategiei auctoriale, aş reaminti ceea ce am mai exprimat cândva: îl închipui pe autorul de romane din vremea noastră post-modernă ca pe un arhitect care, voind să recondiţioneze o clădire veche cu valoare istorică, păstrează doar pereţii exteriori, cei care dau personalitate şi unicitate clădirii, iar în interior reface structura de rezistenţă, redefineşte, reformulează spaţiul, inovând, propunând funcţii noi. În cazul romanului, rolul pereţilor la vedere l-ar juca personajele şi acţiunea, intriga, povestea.

Şi tot aici: metoda folosită în derularea poveştii este aceea a cortinelor care se ridică succesiv, schimbând perspectiva, semnificaţiile; sau metoda păpuşilor ruseşti, îngropate una în alta: poveştile stau una în alta, fiecare cu adevărul său care îl completează sau îl contrazice pe cel dinainte; sau metoda palimpsestului: straturile, înscrisurile s-au depus unul peste celălalt şi dacă dai la o parte o poveste descoperi surprins alta care te aşteaptă ascunsă sub ea.

Am folosit de câteva ori cuvântul poveste. Eu îi acord o importanţă majoră. În vremea noastră, povestea devine ceva preţios, care ne determină existenţele, de care avem nevoie ca de aer, sau de ţiţei, sau de apă. Pentru mine, povestea are materialitate şi suflet. Povestea este hrana pentru minţile noastre, fără ea suntem de neimaginat, fără ea nu ştiu cum am mai fiinţa ca oameni.

O problemă concretă destul de complicată pe care am avut-o de rezolvat - schimbarea perspectivei din care sunt descrise întâmplările: în cele două sute treizeci de pagini ale cărţii (mă interesează densitatea), în afară de vocea autorului, relatarea cuprinde încă cinci-şase voci ale unor personaje foarte diferite între ele.

În fine, mai cred în miza multiplă a autorului de romane: fiecare roman trebuie să-şi pună, în acelaşi timp, o sumedenie de întrebări şi să caute cât mai multe răspunsuri plauzibile la ele. Dar toate aceste nenumărate întrebări (despre singurătate şi eşec, despre victimă şi călău, despre identitate şi istorie, despre miracol şi neputinţă) se topesc, cumva straniu, în­tr-una singură: cum este, de fapt, omul privit în cheie absolută, omul răstignit între cer şi pământ, între bine şi rău?...

Şi, apropo de multiplă, alt cuvânt care mă preocupă: fiecare roman este o formă de joc, un exerciţiu seducător prin care îţi multiplici existenţa, ţi-o prelungeşti dincolo de limitele naturale, prin roman obţii o extensie, o sporire de fiinţă. Şi tu, cititorul. Dar, sigur, accentuat, şi tu, autorul.