| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Tema autoruluide Gabriel CHIFUDacă aș fi întrebat ce am de spus ca autor despre romanul „Relatare...”, acum, la apariția sa în librării, prima reacție ar fi să tac: scrierea sa e de ajuns, în rest, tot ce aș adăuga e de prisos. Totuși, sunt gânduri care m-au însoțit mereu cât timp am făcut/am înălțat/am construit/am plăsmuit/ am fabricat (ce verb e potrivit? toate? altul?), din nimic, această poveste și mi se pare drept să le notez, în treacăt, aici. Scriu proză visând la cartea desăvârșită (n-aș vrea ca această afirmație să fie luată cumva ca un semn de vanitate stupidă, ea nu se referă la calitățile literaturii mele, cum ar putea să fie interpretată, ci la felul strict în care funcționez ca autor...). Este un vis care nu mă părăsește niciodată. În acest vis cartea desăvârșită înseamnă o carte vie, ce-și amplifică parcă de la sine sensurile și care este grăitoare pentru toți cititorii, în care fiecare cititor, de la cel ingenuu/profan și pînă la cel inițiat/sofisticat, se simte acasă, găsește motive de satisfacție. (Acest lucru eu cred că e posibil în roman, un teritoriu textual ospitalier, proteic și generos...). Când scrii urmărind un asemenea vis/o asemenea aspirație/o asemenea proiecție ideală, atunci, evident, strategia narativă de care asculți va cuprinde neapărat mai multe paliere ale scriiturii, aidoma unor încăperi cu cheie pe care știu să le deschidă mai puțini sau mai numeroși dintre cititori. La capitolul acesta al strategiei auctoriale, aș reaminti ceea ce am mai exprimat cândva: îl închipui pe autorul de romane din vremea noastră post-modernă ca pe un arhitect care, voind să recondiționeze o clădire veche cu valoare istorică, păstrează doar pereții exteriori, cei care dau personalitate și unicitate clădirii, iar în interior reface structura de rezistență, redefinește, reformulează spațiul, inovând, propunând funcții noi. În cazul romanului, rolul pereților la vedere l-ar juca personajele și acțiunea, intriga, povestea. Și tot aici: metoda folosită în derularea poveștii este aceea a cortinelor care se ridică succesiv, schimbând perspectiva, semnificațiile; sau metoda păpușilor rusești, îngropate una în alta: poveștile stau una în alta, fiecare cu adevărul său care îl completează sau îl contrazice pe cel dinainte; sau metoda palimpsestului: straturile, înscrisurile s-au depus unul peste celălalt și dacă dai la o parte o poveste descoperi surprins alta care te așteaptă ascunsă sub ea. Am folosit de câteva ori cuvântul poveste. Eu îi acord o importanță majoră. În vremea noastră, povestea devine ceva prețios, care ne determină existențele, de care avem nevoie ca de aer, sau de țiței, sau de apă. Pentru mine, povestea are materialitate și suflet. Povestea este hrana pentru mințile noastre, fără ea suntem de neimaginat, fără ea nu știu cum am mai ființa ca oameni. O problemă concretă destul de complicată pe care am avut-o de rezolvat - schimbarea perspectivei din care sunt descrise întâmplările: în cele două sute treizeci de pagini ale cărții (mă interesează densitatea), în afară de vocea autorului, relatarea cuprinde încă cinci-șase voci ale unor personaje foarte diferite între ele. În fine, mai cred în miza multiplă a autorului de romane: fiecare roman trebuie să-și pună, în același timp, o sumedenie de întrebări și să caute cât mai multe răspunsuri plauzibile la ele. Dar toate aceste nenumărate întrebări (despre singurătate și eșec, despre victimă și călău, despre identitate și istorie, despre miracol și neputință) se topesc, cumva straniu, într-una singură: cum este, de fapt, omul privit în cheie absolută, omul răstignit între cer și pământ, între bine și rău?... Și, apropo de multiplă, alt cuvânt care mă preocupă: fiecare roman este o formă de joc, un exercițiu seducător prin care îți multiplici existența, ți-o prelungești dincolo de limitele naturale, prin roman obții o extensie, o sporire de ființă. Și tu, cititorul. Dar, sigur, accentuat, și tu, autorul. |