Un Bacovia plin de secrete

Unele cãrþi din sfera inter­pre­tãrii, nu multe, rezistã bine ºi la o relecturã dezinhibatã de grila ideologicã, aceea care le perturbase acestor cãrþi, în diverse procente, geneza. Este ºi cazul unei monografii semnate Dinu Flãmând despre poetul Plumbului, apãrute acum mai bine de douã decenii, reluatã, cu adãugiri, sub titlul Ascunsul Bacovia (Pergamon, Bistriþa, 2007). Flexibilitatea analizei, ideaþia, tonul degajat ºi totuºi foarte precis în accente, în fine, libertatea ºi plãcerea asociativitãþii fac din volum una dintre exemple de cum se poate scrie, imaginativ ºi în acelaºi timp extrem de aplicat, un studiu amplu dedicat unui autor. Sesizând un Bacovia fals monoton, un orchestrator surprinzãtor de efecte, în ciuda mãºtii/pozei sale de neajutorat, chiar un paradoxal învingãtor (aici ipoteza de lucru converge, fortuit însã, cu aceea a lui Lucian Raicu din Calea de acces, pentru cã cei doi critici nu ºtiau unul de eseul celuilalt), Dinu Flãmând îºi expune premisele cu claritate; „Existã un Bacovia ascuns, un poet nebãnuit, retras în propria lui poezie cu numeroase sertare secrete, trape ºi dificultãþi, cu planuri multiple disimulate în tablourile aparent plate, cu sentimente amestecate ºi contrastante acolo unde ni se prezintã doar confesiunea ce nu pare sã punã nici o problemã, din moment ce figura tutelarã a poemului nu face decât sã cerºeascã o anumitã compasiune”. Familiarizat cu teoriile lui Freud ºi, mai ales,  Jung despre procesul creaþiei, eseistul ne propune explorarea unui teatru de umbre, scãldat într-o ironie abia detectabilã, unde cunoscutele date biografice (fobiile  meteorologice, degringolada etilicã, traiul minimalist etc) basculeazã în elementele unui veritabil mister – acela al supremului inadaptat care degajã o „stranie energie”.

Dintotdeauna Bacovia ºi-a certat intimitatea, care, reprimatã ºi tantalizatã, ameninþa cu revenirea fantomaticã, ca în poesca Prãbuºire a Casei Usher. Închiderea profundã a iubirii într-un cavou – formã a autoflagelãrii – se deschide spre excesul senzorial, cãtre percepþia auditivã acutã, exact în sensul în care defineºte Bachelard imaginaþia (în Pãmîntul ºi reveriile odihnei), ca fiind „mai întîi subiectul tonalizat”. Din acest punct de vedere, sensibilitatea specific bacovianã la pulsatil ºi vibraþie se nutreºte dintr-un principiu absolutizat al unei bune descrieri, cod citat dupã sapienþialul arab: cea mai bunã descriere este aceea care face din ureche un ochi. Rãspunsul supradimensionat la stimulii externi de naturã auditivã fac din atenþia marcatã biografic a poetului (la ºcoalã, contorizat cu „atenþiune mare”, fiind „cel mai tãcut din clasã, cel mai cuminte”) o încordare perpetuã, o pândã, un soi de agitaþie teribilã, cãci ea apare secretatã de un spirit placid placat pe un corp debil, atins de paludism.

Cã lipsa de voinþã bacovianã, cu explicaþie coloratã patologic sau nu (frustrãri suprapuse, recursul la alcoolism, pantele depresive), poate bascula în puseu artistic, trimite la valenþele condensate în formula strãveche, hibrid de nostalgia originilor ºi dorinþã compensatorie la nivel imaginal: „Cãci dacã un copac este tãiat, existã speranþã, el va mai creºte ºi va mai avea mlãdiþe; deºi rãdãcina lui a îmbãtrînit în pãmînt, iar trunchiul este ca mort în pulbere” (Cartea lui Iov, XIV).

Personalitatea bacovianã este alcãtuitã din substanþa suferindã a dominatului. Aici, Dinu Flãmând deceleazã câteva linii înºelãtoare, în sensul cã toate figurile ratãrii converg într-o poziþionare avantajoasã pentru poet, altcumva decât „înãlþarea” romanticã, lucifericã, de tip eminescian. Ratat ori nu, fascinatul de cãdere rãmâne neangajant, caleidoscopicul citadin îl hipnotizeazã, însãºi ideea de ofensivã îl paralizeazã. Problema consistã în faptul cã reculul, spre deosebire de elanul ascensional/dinamic (extensibil, cu semn întotdeanuna „pozitiv”), presupune ºi vertijul, atunci când devine, din semn al instinctului de conservare, un rãzboi de uzurã cu existentul. Astfel se încheagã un psihism descendent, care dinamizeazã (încã o datã – paradoxal) imaginile cãderii ºi strivirii, prin demonizarea gravitaþiei. ªi ce altceva reprezintã acceleraþia gravitaþionalã, în cîmpul defulãrii, decît o primejdie efemerã ?

Comentând planarea ºi cãderea, douã axe ale universului bacovian, Dinu Flãmând descrie miºcãrile psihismului involutiv, în mãsura în care aceste miºcãri corespund unei taxinomii trasate (cam pozitivist, e drept) de Freud, în Psihopatologia vieþii cotidiene. Fãrã sã girãm numaidecît metoda medicului vienez, reþinem cã fraza spartã, ignorîndu-ºi destinatarul ºi suspendând, în egalã mãsurã, emiþãtorul, restituie imaginea unui act aparent neîndemânatic ºi confuz care are, însã, o siguranþã – ºi chiar o violenþã faþã de retina noastrã, sau faþã de ochiul-ureche – pe care poetici diverse ºi-ar dori-o în regim perfect conºtient. Relieful accidentat al reflecþiilor în prozã – de care eseistul se ocupã într-o secþiune finalã – corespunde voinþei de a uita, exprimatã, sarcastic, auto-minimalizator, prin cãderea, la tot pasul, în lapsus-uri. Fostul adolescent friabil ºi hipertimid avea formula poeticã deja forjatã (multe texte din volumul de debut au apãrut cu peste un deceniu înainte, iar poemul liminar fusese citit la cenaclul Literatorul încã din 1903, anul bacalaureatului tardiv dat de Bacovia). Memoria tînãrului, în tentativa de a se debarasa de balastul complexului bolii, ca frânã socialã (în special eroticã), opereazã douã miºcãri specifice, detectate, persuadant, de Freud: condensarea ºi deformarea.

De irealizarea lumii bacoviene este responsabilã numita conºtiinþã a „bolii creatoare”, cu eliberarea amânatã; curent, poetul îºi explicã inerþia prin „laºitate”, în timp ce cunoºtinþele lui vorbesc de o obscurã, chinuitoare „greutate în exprimare”. „Ora satanicã”, obsesiv, crispat pomenitã, se dovedeºte aceea sterilã, dovadã cã psihismul regresiv ºi inerþial intens comentat pãstreazã totuºi, mãcar la nivelul fantasmei, credinþa în spargerea cercului monoton de eºecuri spectrale, vinete precum chipul omniprezentului înecat. Ceea ce numeºte Freud mutilare voluntarã (prin recluziune, în virtutea unui pact cu demonul amoralismului) devine motor poetic, nu în sensul banal compensatoriu pentru inactivitatea/ineficienþa diurnã (poetului i-a fost, pare-se,  imposibil sã respecte vreun orar, vreodatã), ci în direcþia limpezirii expresive a aºa-numitei „laºitãþi” : „Tot mai tãcut ºi singur / În lumea mea pustie – / ªi tot mai mult m-apasã / O grea mizantropie. // Din tot ce scriu, iubito, / Reiese-atît de bine / Aceeaºi nepãsare / De oameni, ºi de tine.” (Ego, în Cu voi). O gesticulaþie mai degrabã expresionistã detecteazã frecvent D. Flãmând, trimiterile la Munch ºi la Benn (cu ceea ce numeºte el „artã anahoretã”) fiind judicioase ºi nuanþate. Agitaþia interioarã (sub forma isteriei, spre pildã) este evidenþiabilã ºi statistic. Cu sugestii din Ion Caraion ºi Sanda Golopenþia-Eretescu, criticul atestã prezenþa covârºitoare a verbului în vers, dovadã a mecanismelor obsesionale, dar ºi a unei anumite concreteþi. „Romanticul – noteazã Flãmând – era angelic ºi straniu, simbolistul poate fizic ºi straniu”, mod de a spune cã mulþi artiºti simboliºti (dar ºi expresioniºti, decadenþi, de tip dandy) au devenit „bolnavi” sau „blestemaþi” fãrã „sã presupunem prin asta o declasare trupeascã”. Interferenþele cu fiziologia romanticului sunt numeroase, ºi trecerea lui mal du siècle în spleen beneficiazã de pagini consistente în Ascunsul Bacovia, ca ºi modificarea perceperii existenþei tragice, de la „mãreþia” romanticã la mediocritatea ºi fadoarea dobândite prin dezvoltarea oraºului-furnicar.

O menþiune aparte meritã abordarea unor texte grav distorsionate ideologic la un moment dat; se atrage atenþia asupra modului în care nu ar trebui citit sub nici un motiv Bacovia, un exemplu celebru fiind Serenada muncitorului: „În cazul când nu te întrebi de ce «serenadã» (ºi de ce nu madrigal sau «aubade», din moment ce se face bizara referinþã la un gen liric sentimental!), atunci când e vorba de un portret generic ºi deloc romanþios, cel al pãlmaºului proletar, riºti sã treci deja pe alãturi. Titlul poeziei este deja primul moment al insolitãrii de tip bacovian, primul lui secret, iar dacã nu iei în seamã aceastã deviere indusã textului, aproape imperceptibilã, înseamnã cã ai pierdut intrarea în Bacovia”.

Ascunsul Bacovia e un volum dens, foarte solid filologic vorbind, fãcut, neîndoios, de un profesionist al cuvântului, dar ºi cuceritor prin francheþe, limpezime, raportare neservilã ºi necripatã la surse, ºi, nu în ultimul rând, prin vioiciunea schimbãrii de registre critice, cãreia Dinu Flãmând îi spune metodã cu mai multe metode.