Circ, poveºti ºi dor de ducã

Cu ochii la ce este trendy în materie de literaturã, preocupaþi de ratinguri ºi de clasamente, întocmite, de multe ori, pentru a ne promova prietenii, riscãm sã trecem peste valori care nu vor sã intre nici în mizerabilism, nici în minimalism, nici în vreo formã de experimentalism oarecare. Ce ar fi de reproºat, spre pildã, unei bune pãrþi din proza postdecembristã ar þine de o aproximativã, chiar nematurã asumare a trecutului, de unde înecarea epicitãþii ºi a sensului, pînã la urmã (de parcã denotativul ar avea ceva culpabil când vine vorba de recuperarea istoriei) în parabolic, alegoric sau modalitãþi de un trist ºi îndoielnic „baroc”.  Se desprinde limpede de atari proceduri, evitând scriitura abstrusã, meandricã, „lucratã”, cu pretenþii de profunzime, Adrian Sângeorzan, semnatar al unuia dintre cele mai bunde romane apãrute în 2007, Circul din faþa casei (Curtea Veche, care indicã 2006, deºi volumul a apãrut în februarie anul acesta). Autorul propune o perspectivã narativã „curatã”, una a rememorãrii pubertãþii ºi vârstei adolescentine într-o Românie cenuºie ºi din ce în ce mai periculoasã, unde minþile tinere prelucreazã cum pot evenimente precum moartea lui Gheorghiu-Dej, asasinarea lui Kennedy sau aselenizarea navei Apollo. Candoarea, naivitatea, dar ºi acuitatea senzorialã te fac sã te gândeºti rapid la Holden Caulfield (invocat de Andrei Codrescu pe coperta a patra), dar ºi la Forrest Gump, cu încercãrile sale stângace, agravate de retard, de a decripta ce i se întâmplã.

Avem o epicitate solidã, „clasicã”, cu episoade ce-ºi co-rãspund, reluând, accentuând sau nuanþând fapte filtrate iniþial altfel, dar ºi cu un mainstream dedicat bizarei poveºti de dragoste, amânate dar împlinite, dintre protagonist ºi fata circarilor ambulanþi care îºi montau, vara, tabãra în faþa casei încã fragedului Adrian, cel care aspira la condiþia clovnului. De fapt, aceastã aspiraþie, coroboratã cu alte vise ºi activitãþi ale „gãºtii” de prieteni, vorbea despre nevoia intuitivã de libertate, de amânare cât mai mult posibil, în general, a maturizãrii, ºi în special într-o þarã care nu dãdea nici o ºansã unui tânãr cu o fire atât de scotocitoare. Printre tipice amintiri din copilãrie – hoinãreli, furat de fructe, spionat fete, conflicte cu pãrinþii siliþi sã apeleze des la palme – se strecoarã comentarii ce reteazã serios din lirismul inerent, am zice, unei evocãri : „Era clar cã adulþii ne invidiau pentru toatã libertatea asta trecãtoare. Încã puþin ºi vom fi ca ei, îngrãdiþi, cu serviciu, ºedinþe, ºefi, fermoare trase peste gurã, cravate strânse la gât, într-o colibã de ciment, la bloc”. Nu o datã apare elogiatã dulcea nepãsare (rudã cu iresponsabilitatea, dar ºi mai aproape de un hedonism emoþionant, cãci neconºtientizat), aceea care face viaþa suportabilã, îmblânzeºte spaimele de Securitate, de sexualitate, de naþionalizare, de viitor. Asta în vreme ce adulþii se rugau sã vinã americanii, saºii ºi evreii încã nu emigraserã cu totul – suntem în Transilvania confiniilor, a toleranþei inerþiale, a descendenþilor unor români ce trãiserã în America – iar una dintre ocupaþii era ascultarea la radio a cunoscutelor posturi strãine detestate de comuniºti. Peste apetitul ludic al copiilor se lãsa o umbrã pervertitoare: „Începusem sã simt cã ceva era în neregulã în jurul meu, ceva la scarã mare. Se juca un straniu joc dublu, un fel de continuã scamatorie sau hipnozã, în care ceea se scotea din pãlãrie nu semãna cu ceea ce vedeam noi cu adevãrat, sau ne-am fi aºteptat sã vedem”. Circul instalat pe maidanul din faþa locuinþei, declanºator al iubirii pentru Nora, chinuita fatã de la trapez, colecþie de „vieþi furate” (oameni sau animale, nu importã, ºi aici se reþine atât de uºor elefantul Rajah, care plângea mereu, ºi care, ajuns la capãtul rãbdãrii, se aºazã pe ºine ca sã fie spulberat de un tren în vitezã) are un corespondent în circul comunist, o lume de simulacre, unde „poveºtile cu picioare lungi” încep sã disparã, iar demnitatea ºi obiºnuinþa de a þine capul drept sunt de aflat doar în pozele îngãlbenite din podurile caselor solide, cu clanþe nemþeºti neschimbate de sute de ani, încã perfect funcþionale.

Vremurile tulburi, asociate cu problemele vârstei, îl aduc pe erou la medicul psihiatru, pentru cã pãrinþii se îngrijorau progresiv de discursurile „conservatoriste” ºi fataliste ale odraslei, care, tot cãutându-se, atinsese criza nihilismului: „Bãteam câmpii pe temele mele preferate: dispariþia folclorului, pãdurilor, locomotivelor cu aburi, despre pericolele prin care trece maidanul nostru cãruia cei de la judeþ îi puseserã gînd rãu, ºi mai ales despre cum nu vreau eu sã se schimbe nimic pe lumea asta. Încercam sã le explic, în cuvintele mele de-atunci. Cã pur i simplu mi-a murit perspectiva ºi cã nu mai pot vedea la 20, 30 de ani. Nici mãcar la capãtul acelei ierni care se apropia. Ca sã-i conving, îmi puneam mâna desupra ochilor ca ºi cum aº fi privit departe într-o zare imaginarã ºi le spuneam: – Uitaþi-vã ºi voi. Nu se mai vede nimic înaintea mea”. Pe cât de tulburat pãrea sã fie pre-adolescentul, pe atât de clar se cristalizeazã, în timp, biciuitã din spate de eros, o personalitate capabilã sã ia decizii, cu vocaþie protectoare, dar ghidatã, cum se vede, mai presus de toate, de simþul vaganþei care ar putea triºa viitorul, în aºa fel încât acesta sã nu mai ºtie unde sã te gãseascã. Fostul defetist bãnuieºte cã ar avea „suflet de haimana”. Însã primul impuls spre altceva decât surogatele din jur trebuia pus pe seama vecinãtãþii circului, cu a cãrui trupã era ideal sã fugi de-acasã.

O datã eºuat planul de a duce o viaþã de clovn, cu presupusa degrevare de responsabilitãþi, vine ºi finalul circului din faþa casei, mistuit de un incendiu. Rãmânea celãlalt circ, numit oficial în tot soiul de formule pompoase, a cãror minciunã funciarã era direct proporþionalã cu mizeria moralã endemicã. Ultima secvenþã, cu noaptea luminatã de flãcãri, cu animale care scãpate, care arse în cuºti (niciunul nu îndrãznise sã deschidã uºa leilor) este emoþionantã, iar dacã autorul nu ºi-ar fi strunit bine efectele – bazate pe ocultarea lor – ar fi ieºit, poate, ceva în genul melo. Aºa însã, îi mai reuºeºte lui Adrian Sângeorzan încã un pasaj de intens dramatism, bine presat, eventual branºat la „visãtorie”, la curãþia acelei vârste care nu se mai întoarce: „Nu mai era nimic de fãcut. Cineva mi-a dat o þigarã pe care am aprins-o de la o aºchie fumegândã. M-am dus s-o fumez în fundul livezii. Acolo, girafa mânca liniºtitã din vîrful copacului niºte prune uitate, pe care nimeni nu putuse sã le culeagã”. Scena agitatã stinsã brusc în calmul resemnãrii semãnând cu o precoce înþelepciune atrage atenþia din nou asupra unghiului narativ fericit ales, în sensul cã el asigurã o concordanþã perfectã între postura martorului relativ creditabil (din cauza vârstei) ºi atmosfera aproape de basm creatã, scãldatã în inocenþã (datoritã vârstei).

Magia universului pre-adult nu ar rezista fãrã o infuzie serioasã de umor, aspect la care romancierul strãluceºte în aceeaºi manierã discretã ce-i conferã, de fapt, percutanþã. Succesiunea rapidã a unor veºti provoacã o constatare seacã: „Cu unchiul Vili ºi Kennedy morþi, noi ºterºi de pe lista de binefaceri a americanilor, ai mei intrarã într-o perioadã de crizã”. Despre un alt unchi se zvoneºte cã ar fi plecat în America, într-un oraº mare, pe care eroul îl identificã pe o hartã, dupã ce repereazã întâi continentul, fericit cã ºtie acum unde e „municipiul Chicago”. Dorinþa de modele îi îndeamnã pe puºti sã poarte niºte însemne clarificatoare, chit cã informaþia palidã duce la confuzii: „...am intrat în posesia unui tricou albastru, cu capul lui Che Guevara, pe care l-am purtat cu mândrie vreo trei-patru ani, convins cã-i Jimmy Hendrix”. Sunt multe probe de astfel de comic aproape englezesc, hrãnit din alãturãri enorme, comise cu cel mai natural aer din lume.

Însã Circul din faþa casei rezistã – ºi am convingerea cã nu doar azi-mâine – prin stãrile indiscriminabil legate, de la angoase pânã la ideea de evadare, de la suportarea sordidului pânã la exaltarea lubricã, care împreunã alcãtuiesc o mãrturie greu de uitat despre ceea ce a fost parte, câteodatã decisivã, a vieþii noastre trãite în beznã, cu gândul timid trimis spre luminã.