Un dipsoman devine locomotivã

Ultimul roman al lui Nichita Danilov, Locomotiva Noimann (Polirom, 2008), este contraindicat cititorului grãbit, pentru cã are un fir ideatic destul de capricios, specific mai degrabã poemelor în prozã, dar se dovedeºte provocator ºi pentru evaluatorul literar, care se vede, la prima strigare, disputat între mai multe opþiuni taxinomice. S-ar putea discuta, pe fondul liric pomenit, de o explorare a dipsomaniei cu imagisticã dalinianã, ori de o sintezã suprarealistã a asocierilor din felurite regnuri, cu trecere prin Urmuz ºi Moldov, sau, la fel de bine, de o replicã originalã, autohtonã, cu repere ieºene, la Maestrul ºi Margareta. Îþi mai vin în minte, justificat, cum vom vedea, argumente ce ar pleda, în sensul stabilirii genului proxim, pentru o carte cu mizã parabolic-satiricã, despre debandada spiritualã a unui cronotop, sau pentru un roman al ratãrii, ori al celebrãrii unei teologii apofatice.

Desigur, nu fixarea teoreticã se aratã aici crucialã, ci experienþa textualã, unde recunoaºtem alegria ºi ironia optzeciste, ca ºi o înclinaþie irezistibilã  spre registrul burlesc, credibilã la un om care a respirat din plin, neavând de ales, toxinele unei epoci nebuneºti. Niºte nebuni, cu ale lor manifestãri miscelanee, vor fi ºi în centrul naraþiunii, martori (ne)creditabili ºi comentatori dezlânaþi ai realitãþii ieºite, oricum, din þâþâni. Doctorandul Lawrence Oliver, ajuns material didactic pentru psihiatri, acompaniat acustic de un câine botezat Benedict Spinoza (om ºi patruped urlã la luna plinã în deplin consens), ca ºi pictorul de icoane Bikinski, care se crede bornã kilometricã, sunt „tovarãºii de beþie” ai lui Paul Noimann, medic stomatolog naufragiat în alcool, urmãrit obsesiv de un picior proteic, ca stigmat al naturii sale vicioase, inconsistente, camuflatã de costume impecabile. Micul univers la derapaþilor se aflã la discreþia unui inginer Satanovski, iluzionist ºi cartofor cinic, suspect de magie neagrã ºi de hipnozã în masã, amator de programe eugenice ºi autorul moral al aruncãrii doctorului dintr-o locomotivã în vitezã, incident ce-l aduce pe acesta din urmã în situaþia de a-i fi amputat piciorul mai sus de genunchi, aºa cum, de fapt, se pronosticase, prin diverse ºarade, în amontele romanului.

Aspectul de fabulã este indeniabil, atât prin incipitul botezat Uverturã (opul se continuã prin secvenþe numite „arii”, dar avem ºi un „vals”, ºi un „marº”), unde ne confruntãm cu aceeaºi garã din momentul tensionat evocat la final, cât ºi prin trimiterile, lipsite de preþiozitate, la Bosch, la pendulul lui Foucault sau la Lilith, nume de alint pentru Mathilda, soþia lui Noimann; acesta, aflat în cãutarea ei disperatã, dupã orgii prin cavouri cu delabraþi, ajunge în garnitura pedepsitoare. Invalid, dupã ce-ºi supusese corpul unor probe etilice nimicitoare ce-i atestau slãbiciunea, stomatologul îºi regãseºte, în salonul de spital, vechea cunoºtinþã/conºtiinþã bântuitoare: piciorul, îmbrãcat în halat alb ºi cu tricorn pe cap.

Pregnanþa regimului halucinatoriu este, îmi pare, atuul principal al cãrþii. S-ar putea afirma cã Nichita Danilov se numãrã printre cei mai înzestraþi pictori ai delirului din întreaga noastrã prozã contemporanã. Scenele acelea de lifting al realului, care le ies cãznit multor autori îndrãgostiþi, factice, de gotic (al banalitãþii, dacã putem spune asta, având în vedere cã toatã canavaua nu are în vedere decât o temã moralã, la urma urmei) ºi de efecte bizare, sunã fluent la Danilov, ca ºi cum acesta ar fi fost „secretarul”, de paradigmã realistã, al lor. Totul porneºte de la niºte tovãrãºii competiþionale antamate în cârciumã: „Cu ochii aþintiþi în ochi ºi bãrbile revãrsate peste halbe, cei doi tovarãºi de beþie ai lui Noimann, Oliver ºi pictorul Bikinski, mãsurau cantitatea de adevãruri supreme ce se afla în ei. Când adevãrul unuia se înãlþa cu o palmã deasupra adevãrului celuilalt, schimbau locurile între ei, aºezându-se în aºa fel încât nodul lui Adam al primului sã fie un pic mai jos decât al celui de-al doilea. Conversaþia, miºcând gâtlejurile, avea tendinþa sã schimbe ºi ponderea adevãrurilor ultime pe care le deþineau cei doi. Ca sã menþinã lumea în echilibru, tovarãºii de beþie ai lui Noimann tãceau, privindu-se cu insistenþã ochi în ochi. Tãcerea le aducea însã uscãciune în gât, ºi atunci Lawrence ºi Bikinski erau nevoiþi sã toarne-n ei votcã ºi coniac”.

Atât de des revin nume de bãuturi ºi de alte substanþe, unele de tot ciudate, pasibile de înghiþire (sau inhalare), încât ai impresia cã parcurgi un imn închinat unei lumi lichide, dar nu primordiale, cum va fi fost, ci post-apocaliptice, cu mutanþi imposibil de trezit din beþia ce le-a devenit a doua naturã. Grupul de dipsomani e mai larg, se adunã într-un loc sordid zis Corso, în libaþiuni despre a cãror extensie temporalã pãrerile diverg. În tot cazul, se prea poate ca naratorul sã aibã în vedere existenþa unui perpetuum mobile. Clipele non-lichide ale abrutizatului de bãuturã par scene din ecranizãri dupã Stephen King, cu hoarde de insecte invadând corpul (predominã pãianjenii), cu fantome ce nu se dau duse la strigãte sau la propoziþii demascatoare, în fine, cu obiecte teroriste a cãror singurã menire pare aceea de a-l aduce pe mahmur în pragul demenþei. De altfel, ca pandant al stãrilor coºmareºti încercate de doctor, avem în roman descrieri amãnunþite ale ospiciului, unde este Oliver rezident, încercând sã se împace cumva cu o umanitate deraiatã în fel ºi chip, din care nu lipsesc omul-stâlp de telegraf, omul-piatrã ponce, omul-lustrã, femeia-mãturã, femeia-frânghie de rufe, femeia-caprã, femeia-girafã ºi alte fãcãturi, liber imaginabile. Fiºele unora reprezintã veritabile pagini de virtuozitate într-o istorie a literaturii fantastice. Apare ºi un dric tractat de patru cai, care, dupã ce „umflã” fiecare câte o halbã de bere de la terasã, o pun „frumos la loc”. Stomatologul este gãsit gravid cu un „fetus blestemat” ºi ginecologul îi rãscoleºte vintrele intrând cu un cârlig, ca un ciung ce era, printr-o gaurã din piciorul pacientului. O masã cu patru picioare încãlþate în adidaºi Nike intrã într-un soi de balet mecanic cu patul, iar costumele din garderob se acupleazã, bezmetic ºi pervers, cu rochiile, sub privirile posesorilor, care rateazã mereu actul.

Dincolo de sarabanda ubuescã, se reþin acele pasaje de un umor sec, irezistibil, ca un fel de elogiu adus nebuniei: „Ceea ce emitea Spinoza prin mârâituri erau concepte pure. Nimeni nu-ºi bãtea însã prea mult capul sã descifreze acest mesaj codificat. Oliver îl decodifica reproducând în interiorul, dar ºi în afara sa, cât mai fidel posibil, aceste sunete. Astfel, adevãrurile corespondau încruciºându-se în golul ce despãrþea un bloc de celãlalt. La drept vorbind, fãcând aceastã operaþiune, Lawrence era interesat sã verifice dacã adevãrul pe care-l stãpânea un patruped era aidoma cu cel pe cae-l poseda un semen de-al sãu ce umbla ridicat în douã labe. Adevãrurile erau aproape identice. Doar cã unul putea sã miºte din urechi, iar celãlalt avea posibilitatea sã scoatã mult fum pe nas. Aceasta era singura deosebire. De aceea, nu era de mirare cã, la miezul nopþii, proptindu-ºi labele de balustradã, cu ochii aþintiþi la cer, cei doi urlau la luna plinã”. Masterandul are ºi crize religioase, viziteazã un schit de unde este alungat prin afurisenie dupã ce era sã incendieze clopotniþa, încercând sã deceleze „adevãrul ultim” din Epistolele lui Pavel decupând literele cu lama, una câte una, spre a le da foc, ferm convins cã va asista la o epifanie. Totuºi, într-un loc, un cãlugãr eremit îl ascultã ºi-l omeneºte, gândindu-se cã, totuºi, poate unor astfel de nãtângi le va fi promis Dumnezeu Împãrãþia cerurilor. În societate, Lawrence ajunge automat la balamuc, ºi gãseºte metamorfozarea ca strategie în ferirea de oamenii în halate albe ce-l legau periodic de pat: „Atunci, ca sã-i inducã în eroare, Oliver se metamorfozã pe rând în pijama, în papuci de casã, în cearºaf ºi pãturã, sfârºind prin a se confunda cu oala de noapte ce se ascundea de el sub pat. Ajuns în aceastã stare, masterandul meditã mult la adevãrul ultim, care mirosea acum destul de urât”.

Scris cu vervã ºi dezinvolturã, acest al doilea roman din ciclul Tãlpi, aparent despre boemã ºi eros (dar ce aparenþã solidã!), are ºansa, deloc neglijabilã, de a deveni un reper al prozei inclasabile, la rãscruce de literar, profetic ºi clinic.