Mă trezesc înainte de ora cinci dimineaţa.
E-ntuneric. În acest anotimp
lumina are multe piedici de învins
până să-şi facă loc în lume. Abia
târziu, spre şapte, va ajunge aici.
Dependent,
o aştept răbdător.
Gânduri repede pieritoare
îmi trec prin minte fără să lase urme
stele căzătoare pe cerul nopţii,
maşini rulând cu viteză pe o autostradă în ceaţă.
Nimic nu se întâmplă.
Nimic?
Greşesc spunând asta: căci tocmai sunt martorul
unui fapt tulburător.
Aud, simt
fără putinţă de tăgadă
cum se scurge din corpul meu
o zi, încă o zi a vieţii mele.
O pierd. Fără întoarcere.
Picătură de apă care se formează încet sub streaşină
şi se prăbuşeşte în gol.
În vas
oare
câte picături mi-au rămas?