Alergarea de dimineaţă

Într-o dimineaţă alergam pe străduţe, prin cartier –

mişcarea face atât de bine.

La un moment dat parcă am simţit

că se desprinde ceva sau cineva din mine

dar n-am stat să văd ce se petrece,

mi-am continuat alergarea.

Dacă aş fi întors privirea aş fi văzut

că tot eu eram cel care se desprinsese,

eu rămăsesem în urmă, abandonasem.

După un timp, s-a repetat povestea, încă unul

a ieşit din mine şi a luat-o în altă parte.

Apoi altul, şi altul, şi altul.

Se umpluse cartierul de alergători cu chipul meu:

fiecare cu ideile şi ţinta lui,

fiecare cu înzestrarea şi ritmul lui.

Era îndeajuns să întorc privirea

şi aş fi dat cu ochii uluit de legiunea aceea care

stătuse aţipită în mine.

Dar eu îmi urmam cursa,

îmi strânsesem puterile

şi alergând neabătut,

voind să merg până la capăt.

La sfârşit,

pe nesimţite, aşa cum se iviseră din mine,

ceilalţi s-au înapoiat tăcuţi în trupul meu.

Parcă s-ar fi suit într-un autobuz,

după o zi de muncă, navetiştii.

Şi, din nou toţi într-unul,

am pornit spre casă.