atâtea ploi au căzut peste oraşul tău.

dar niciuna, niciuna n-am fost eu.

amurguri şi zori, furtuni şi zăpezi au venit,

dar nici astfel, nici astfel până la tine n-am ajuns.

deşi ştiam că m-aştepţi. deşi de atâtea ori (ieşind

eu însumi din trupul meu ca dintr-o casă străină şi rece)

spre tine inexprimabil

am pornit. n-am ajuns. n-am cutezat. nu te-am găsit.

în flacăra sobei tale să mă fi strecurat. în mirosul

trandafirului din grădina ta. în zahărul

ce-ţi îndulceşte cafeaua. în apa ce te-mpânzeşte

sub duş. să fi zburat, să fi curs. să fi

săpat prin ani ca prin cremene

cărare înapoi până la tine. dar nu. viaţa

mi se duce. inima îmi amuţeşte în piept

şi mi se îndeasă în loc oarece cârpe, câlţi. în

memoria mea

te-ai preschimbat în cristal: singur, pur. în rest,

în jur, totul e ars,

cenuşă.