Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită
de Gabriel Chifu
Vacanţele la cioroiaşi, nelu
Vacanţele mi le petreceam la cioroiaşi, la bunica dinspre mama. Se spune că numele satului vine de la vulturul imperial din stema curţii de la viena (din 1718, se ştie, oltenia a aparţinut o vreme austriecilor...). Cei de prin partea locului au văzut vulturul pe steagul străinilor şi l-au botezat repede: cioroi, cioroiaşi. După întâmplarea asta, s-ar crede că oamenii de pe-acolo erau ascuţiţi la limbă şi ironici, afurisiţi, demitizanţi. Nu mi s-a părut. Mai degrabă se arătau duioşi, naivi, cu sufletul larg de încăpea în el un regiment de cavalerie cu cai cu tot. Cel puţin aceia cu care am avut eu de-a face: mama-mare, florica (fata care o ajuta la treburi) şi nelu (fratele mamei, unchiul meu). Mă ţineau ca-n puf: îmi dădeau la fiecare masă pâine caldă coaptă în ţest şi pui fript tot în ţest, îmi fierbeau porumb, îmi culegeau struguri şi prune, seara îmi cumpărau lapte proaspăt de la o vecină care avea vacă.
Iar casa de acolo era o minunăţie. (Bunicul, pe care nu l-am prins, a construit-o, fusese om de toată isprava, muncitor, înstărit, primar în sat înainte de 44.) Avea coloane la intrare, scară impozantă, verande şi geamlâc, odăi luminoase, cu locuri de băut cafeaua, cu mobilă de nuc şi radio interbelic, cu beciuri încăpătoare, pline de butii. Curtea o găseam şi pe ea grozavă: grădină de flori, un ulm cu coroana uriaşă, meri, peri, nuci, grădină de pruni, loc pentru orătănii, două fântâni, şi acareturi: hambare, ţest, grajduri (acum goale), loc de garat maşina de treierat (acum abandonată), loc pentru trăsură (fără cai, dormind în praf), câte şi mai câte. Venise colectivizarea ca o molimă, li se luaseră pământurile, animalele, moara, scăpase numai via cu struguri altoiţi şi trăsura cu banchete de piele unde mă jucam eu, imaginându-mă vizitiu ce o mână iscusit prin încercări, prin furtuni şi primejdii până la capătul lumii (totuna cu poemul acesta?...)
Despre nelu, mama spunea cu tristeţe că n-a semănat cu tatăl lor, e cam pierde-vară. Aşa o fi fost, totuşi, de vie avea grijă, când se făcea vinul era fericit şi până-n anul nou nu se lăsa dacă nu-l termina. Eu ţineam la el şi-l admiram: îmi povestea filme americane din anii 30, îmi depăna tot felul de poveşti mirobolante pe care le înghiţeam lacom, fără să mă satur, ca un căpcăun al poveştilor şi era neîntrecut să pună la cale planuri formidabile, în care el şi cu mine aveam să devenim cineva, o să avem faimă, bogăţie, glorie. În general, planurile astea nu duceau niciodată la nimic, sfârşeau cam aşa: trăgeam amândoi câteva bilete la loz-în-plic plătite din salariul lui de casier la cooperativă, bilete inevitabil necâştigătoare. Dar mie îmi plăceau la nebunie închipuirile lui, mă hrăneam cu ele, le respiram ca pe aer. Nelu a fost învăţătorul meu la şcoala grea a visului.
La bătrâneţe, devenise plângăcios. (A trăit mai mult decât mama, el care suferise din tinereţe de tbc!) Venea la mine. Îmi cerea să-l scot din nenumăratele încurcături în care nimerea mereu, fără greş. Uneori reuşeam să-l ajut, alteori nu. Atunci se supăra, pleca bombănind. Nevasta lui (s-a însurat tomnatic), femeie cu frica lui Dumnezeu, îmi spunea şoptit că doarme cu damigeana de vin la căpătâi, Bea de dimineaţa şi până dimineaţa, bea când îi e sete şi tot timpul îi e sete şi uite că rezistă! exclama ea. Şi-a băut moartea, zicea tot ea, convinsă. Evident, n-a fost decât o iluzie, nu şi-a băut-o. M-am dus la înmormântarea lui, împreună cu dana şi cristi. Era o zi de toamnă târzie, ploua amarnic şi ne scufundam la propriu în noroiul de pe drumurile din sat. De atunci, n-am mai fost la cioroiaşi. Sat îngropat în uitare, sat îngropat în uitare. Cine o să-l învie, cine o să-l facă iar să stea verde-n lumină?!...
Jocuri, anotimpuri, locuri
Tot anul ne jucam de-a pituluşul şi de-a războiul. La pituluş eram priceput, iute de picior, găseam nişte ascunzători a-ntâia. La război eram cam firav, dar ai noştri de obicei învingeau. Ne băteam cei din vale sau de la gară, adică noi, cu cei din deal. Ne băteam u săbii, cu arcuri şi săgeţi, cu suliţe sau direct cu pietre, unii le azvârleau cu praştia alţii doar cu mâna. Nu-nţeleg cum de scăpam teferi din tot balamul ăla.
Desigur, jucam interminabile meciuri de fotbal, când scorul devenea prea mare pentru o echipă, făceam alegeri şi o luam de la capăt, câte cinci-şase partide una după alta, până cădeam laţi. Iar pe lângă fotbal, mai jucam ogoiul, lapte-gros, sărituri, rişca. La rişcă uneori câştigam. Cu crăiţarii mergeam la cofetăria din centru, îmi cumpăram prăjitură cu un leucincizeci, suc sau ciocolată piticul.
Când rula vreun film grozav vedeam toate spectacolele, câte două pe seară, trei sau patru zile la rând (cocoşatul cu jean marais, cavalerul pardaillan şi altele, şi altele). Eram prieten cu nea mitea care rupea biletele, intram odată cu bani şi-n rest gratis. Stăteam în primul rând cu gâtul îndoit şi cu ochii cât cepele, sorbeam, sorbeam poveşti fără saţiu.
Primăvara, hălăduiam pe dealurile de la marginea oraşului, culegeam flori, căutam cartuşe şi arme prin cazematele rămase din război. Sau tăiam frunze la câini pe bulevard, ne uitam după fetele de liceu sau alergam după maşina fiat pe care un miliţian, criveanu, o câştigase la loz-în-plic.
Vara ne scăldam în dunăre, la şapte ani ştiam să înot, la opt-nouă, făceam pluta, mă simţeam ca peştele-n apă, săream de la trambulină şi pe la doişpe eram convins că aş putea trece dunărea dacă mi s-ar da voie.
Toamna, mergeam la furat: furam struguri din carele ţăranilor care veneau să predea cota la vinalcol şi seminţe de floarea-soarelui din silozurile aflate în gară.
Iarna ne dădeam cu patinele pe bălţile îngheţate dinspre dunăre şi cu sania prin oraş: străzile erau drepte şi-n pantă, iar noi le luam în stăpânire ca o armată sovietică învingătoare, maşini erau puţine şi nu prea ieşeau pe zăpadă. Într-o iarnă, s-a spart gheaţa şi am căzut în apă, altă dată, strângând prea tare cu cheia dinţii patinelor, mi-am rupt talpile unor ghete nou-nouţe.
Oricum, un lucru e sigur: atunci, în copilărie, la calafat, timpul se mişca în cerc, fără să lase urme, fără să ne îmbătrânească; ce vârtej strălucitor, ce fericire, parcă eram în caruselul din paris, parcă eram în hotelul de şapte stele din dubai, parcă eram în sânul lui avram, unde de fapt n-am fost niciodată.