Când alerg eu, mai aleargă cineva împreună cu mine. Nu mă înşel, mai aleargă. Cineva sau ceva dinăuntrul meu, ce ar părea că face parte din mine însumi: e inima, e sufletul, o voce imaterială, un duh, un omuleţ, un îngeraş cât o vrabie, ce e?...

Însă făptura asta (sau boarea asta...), deşi s-ar zice că e ceva din mine şi că e făcută să fie lăuntrică, n-aleargă cu aceeaşi viteză ca mine, mereu mi-o ia înainte şi chiar iese din pieptul meu cu nerăbdare.

Gâfâi bătrânicios şi leneş, mă pierde pe drum omuleţul interior, îngeraşul zgribulit, mă rog, înaripatul ăsta sau ce va fi fiind, fără el rămân gol, ca o bisericuţă din care au plecat toţi credincioşii, ca o portocală din care s-a scos miezul, ca o lume fără soare, ca un fluviu fără apă ori, şi mai şi, ca o cutie de conserve închisă ermetic şi fără nimic în ea.

Stai, mă îngere, nălucă, suflete, aşteaptă-mă, strig, să fim şi noi în rândul lumii, rămâi unde ţi-e locul, înăuntru, nu mă lăsa cu ochii-n soare, să fiu armură fără cavaler, unde fugi, de ce nu m-aştepţi?!

Da, da, aleargă mai repede decât mine şi nici nu ne potrivim, din ce în ce mai des o apucă în altă direcţie şi-mi dă impresia că abia aşteaptă un motiv ca să-şi ia tălpăşiţa, în mine nu e deloc în largul său.

Îl chinui? Poate. Îl duc prin tot felul de paturi străine, închide ochii oripilat când vede pe unde umblu şi ce fac, îl port prin mahalale, magherniţe, cotloane, bombe, spelunci, îl oblig să se târască, îl noroiesc, pe el care e atras de înălţimi. Ce ai, mă sclifositule, mă răţoiesc la el ridicol şi mahmur, nu-ţi place vinul meu, e tulbure şi acru, nu-ţi place femeia mea, nu-i simţi focul din carne, ce nu-ţi convine?!

Nu catadicseşte să-mi răspundă şi nici nu se sinchiseşte de enervarea mea, mă sfidează, merge mai repede decât mine, aleargă mai repede decât mine şi nu mă pot ţine după el, asta e limpede, se îndreaptă spre înălţimi, în văzduh e ca acasă, ştie că eu mă dau în vânt după ţinuturile scunde, nămoloase, mlăştinoase, întunecate şi-şi bate joc, mă umileşte neîncetat, el e sus, se uită cum mă scufund încet, încet şi râde de mine: pare un prinţ cu tâmplele în nori şi eu, poalele hainei lui, trena care mătură mocirla, băltoacele, pare un dirijabil ce pluteşte sublim şi eu sacul greu cu nisip legat de el cu funii, oho, dar o să mă răzbun, a mea va fi izbânda, o să-l trag în jos de n-o să se vadă, o să i se înfunde şi lui odată cu mine.