În anul 1975, la începutul toamnei, împreună cu câteva persoane apropiate, am fost într-o scurtă călătorie la Sinaia. Pentru cei din grup, ţelul declarat al excursiei era unul strict turistic. Eu însă mai aveam un motiv, tainic, care mă îndemnase să fac acest drum. Aflasem că la Sinaia, mai precis într-o cameră din modestele vile ale scriitorilor, îşi petrece timpul Geo Dumitrescu şi speram să-l întâlnesc.

Dar ce legătură exista între mine şi celebrul poet? Încă de la sfârşitul copilăriei începusem să scriu versuri şi, cum nu aveam prin preajmă persoane în al căror discernământ să mă încred, îi trimiteam lui încercările mele, la rubrica „Poşta redacţiei”, pe care o ţinea în revista „România literară”. În urmă cu trei ani, mă debutase cu o poezie intitulată „Strigăt”, într-un colţ de pagină, sub genericul Atelier literar, din importanta publicaţie bucureşteană. Întâmplarea îmi dăduse aripi şi mă ridicase în al nouălea cer. Apoi păstrasem o vie corespondenţă cu el, uneori mă lăuda pentru textele mele, alteori (de cele mai multe ori) mă trăgea de urechi, oricum, eu luam foarte în serios totul, între noi se stabilise o relaţie puternică, un dialog ca de la ucenic la învăţător, ajunsesem absolut dependent de Geo Dumitrescu, era un magnetism, era o vrajă, cu totul hieratice. Poetul rămânea însă o prezenţă abstractă, îndepărtată, ca a sfinţilor incorporali, nu-l văzusem niciodată în carne şi oase, aşa încât, atunci când s-a ivit prilejul voiajului la Sinaia, n-am ezitat deloc, am fost sigur că sosise momentul să dau ochii cu el.

Îmi amintesc precis cum m-am pregătit sufleteşte pentru marele eveniment. Era o dimineaţă senină, cu multă lumină care turna aur în frunzele îngălbenite. Ajunseserăm la Sinaia în ziua precedentă şi ne instalaserăm la o pensiune din centru, aşezată pe o străduţă paralelă cu parcul. Dormisem destul de prost, gândindu-mă la întrevederea ce avea să urmeze. Am pornit pe jos spre Cumpătul, copleşit de emoţie, păşind agale. De fapt, voiam să amân clipa când aveam să stau faţă în faţă cu poetul: inima îmi bătea cu putere, ce am să zic, cum să mă comport? Un cunoscut din orăşelul sudic, de câmpie unde îmi petreceam vacanţele de vară toride, pasionat şi el de literatură ca şi mine, mă iniţiase relatându-mi că Sinaia e locul unde, dacă ai noroc, poţi să întâlneşti scriitori în carne şi oase, din aceia a căror poză o vezi în reviste sau chiar în manuale. El avusese un noroc chior, într-un mic restaurant din Cumpătul, unde era montat un aparat de jocuri mecanice, îl zărise pe însuşi Fănuş Neagu, nuvelistul, care îl băgase în seamă, se arătase prietenos, chiar stătuse de vorbă cu el. Mărturisesc că l-am privit pe acel amic al meu cu infinită admiraţie, dar şi cu invidie, ca pe un aureolat.

În dimineaţa de toamnă ireal de limpede îmi spuneam „Oare pe mine ce mă aşteaptă?” şi, cum am mărturisit deja, inima îmi bătea să-mi sară din piept. Am ajuns la Cumpătul cam pe la orele unsprezece ale zilei. Pe alei n-am zărit decât puţine persoane. N-am recunoscut niciuna. Îmi reproşam în sinea mea că n-am eu memorie vizuală bună, de aceea nu le recunosc şi mă întrebam care dintre ele va fi fiind scriitor. Din clipă în clipă, nădăjduiam să-mi apară înaintea ochilor silueta poetului. M-am plimbat pe acolo îndelung, răbdător, dar n-a fost să fie. Până la urmă, s-a deschis uşa unei vile şi a ieşit o femeie într-un halat albăstrui, care ţinea în mână o mătură şi un făraş. M-am interesat: „Ştiţi cumva în ce vilă locuişte poetul Geo Dumitrescu?” Sigur că ştia. Mi-a arătat o căsuţă aflată la câţiva zeci de metri, într-o vale. „Acolo“, mi-a răspuns ea binevoitoare, „dar acum nu e aici, e plecat la Bucureşti“.

Am fost, desigur, dezamăgit. Dar, pe de altă parte, am şi respirat uşurat: eram tare intimidat, stânjenit de această posibilă întâlnire, căci e împovărător să stai faţă în faţă cu idolii.

Totuşi, la bilanţul final, mă declaram mulţumit de incursiunea mea: localizasem casa lui, cantina unde lua masa, aleile pe care se plimba...

Câţi ani aveam atunci? Nu puţini, douăzeci şi unu, constat acum că eram destul de naiv, patetic şi lipsit de spirit critic. Şi, oricum, funcţionam pe reacţie pozitivă, mă poziţionam prin admiraţie faţă de cei dinaintea mea. Ce sentiment-fosil! Eram o făptură bizară, revolută, total anapaoda în comparaţie cu tinerii de astăzi care sunt, ca regulă, inteligenţi, cultivaţi, siguri pe ei, dezabuzaţi, cinici şi demolatori uneori, care nu-şi fac iluzii ieftine şi nici nu-şi prea aleg modele din generaţiile anterioare. Când mă uit la mine, cel de atunci şi la ei, cei de acum, parcă aş compara un radio cu lămpi greoi, uriaş, pârâitor şi un telefon Nokia, miniatural, la care poţi asculta muzica, poţi filma, te poţi conecta la internet ş.a.m.d.