Reiau aici un subiect pe care l-am discutat şi altă dată: numărul prea mic de tineri scriitori care se arată interesaţi să devină membri ai U.S.R.

Mărturisesc că rândurile de faţă sunt prilejuite de un text de pe blogul unui tânăr autor care, atrăgându-mi atenţia că n-am de ce să fiu „şifonat” de faptul că Uniunea Scriitorilor ca instituţie nu e privită cu ochi buni de generaţiile noi, îşi justifica reacţia de respingere tocmai invocând numărul mare de nou primiţi în USR, aproximativ o sută cincizeci de autori, lipsiţi de notorietate: din aceştia domnia sa nu auzise decât de şase-şapte nume, ceilalţi fiind, se-nţelege, anonimi fără valoare sau cu valoare discutabilă...

Întâi, o precizare: nu e vorba de a fi „şifonat”, cel mult sunt îngrijorat şi mâhnit. Dacă impresia de „şifonat” a produs-o un articol al meu din „Luceafărul”, atunci se cade să spun că, în intenţia mea, acela era un pro domo, acela era un punct de vedere care sublinia partea plină a paharului, acela era o încercare de a schimba atitudinea, de a ieşi din zona demolării cu orice chip şi de a intra într-una a construcţiei raţionale. Oricum, eventualii destinatari ai articolului meu erau membrii U.S.R., iar nu cei din afară...

Dar să ne întoarcem la întrebarea iniţială: De ce nu vor tinerii scriitori să devină membri ai U.S.R.? Un posibil răspuns ar fi chiar acesta: nu vor să intre în U.S.R. fiindcă nu vor să fie colegi cu atâţia autori anodini/ mediocri/ insignifianţi/ fără valoare, care au devenit membri ai U.S.R. Ceea ce, să recunoaştem, reprezintă un argument ce nu poate fi eludat; e un argument pe care, de altfel, l-am întâlnit formulat, ca motiv al refuzului, de către mulţi dintre scriitorii tineri pe care mi i-aş dori colegi de Uniune.

Şi ce se poate replica la un asemenea punct de vedere, nu este el îndreptăţit? La prima cântărire, da, este. Dar să privim lucrurile mai atent. Şi vom constata că, din generaţiile antecesoare, toate numele mari, toţi scriitorii pe care-i preţuim/ pe care-i admirăm/ pe care-i respectăm sunt de găsit în lăuntrul Ununii Scriitorilor. Şi atunci? Nu e acesta un contra-argument cel puţin la fel de solid, care să-i facă pe cei tineri să se gândească mai serios dacă nu cumva şi locul lor este tot în lăuntru, alături de toţi scriitorii de valoare din generaţiile dinaintea lor? Apoi: ne-am uitat spre alte organizaţii scriitoriceşti din străinătate şi am văzut că acolo intrarea în organizaţie este incomparabil mai simplă decât la noi; ea presupune o cerere şi plata unei cotizaţii, nicidecum „un filtru” care să măsoare „valoarea”. Ne-am uitat şi spre alte uniuni de creatori din ţară: şi acolo criteriile sunt mai puţin ferme decât în cazul nostru. Noi am încercat să oprim avalanşa de pretendenţi diletanţi: există o comisie de validare (pe care am schimbat-o când n-a funcţionat, în care am căutat să ajungă scriitori de recunoscută exigenţă...), există un dosar de presă, există recomandări, există cărţile însele, şi cu toate acestea ochiurile plasei s-au dovedit prea largi. Iar impresia mea este că, orice-am face, todeauna se vor dovedi prea largi ochiurile plasei, totdeauna vor intra destui din categoria celor „ce nu merită”, ei sunt insistenţi, insidioşi, inepuizabili, de neoprit în asiduitatea lor enervantă şi, pe sub pragul uşii, prin gaura cheii, prin horn, tot vor găsi breşa, nu se scapă de ei. Poate însă nu s-ar cuveni să-i transformăm în obsesie şi să ne poziţionăm în funcţie de ei, poate ar trebui să fie lăsaţi nevăzuţi în condiţia lor periferică. Ei devin o problemă tocmai fiindcă oamenii tineri de valoare refuză, din frondă, din orgoliu justificat, să-şi ocupe locurile cuvenite şi astfel ei, mediocrii, se văd stăpâni peste un spaţiu rămas viran. Oricum, cred şi acum ceea ce credeam şi în urmă cu mai mulţi ani: Uniunea Scriitorilor nu poate juca, oricât şi-ar dori asta, rolul de club elitist din care să faci parte numai după ce eşti exact scanat şi ţi se constată sâmburele de genialitate. Ca orice structură organizaţională de acest fel, ea va fi totdeauna o struţo-cămilă, va avea o natură duală: este o formă instituţională a unei bresle de creatori care îţi certifică (doar parţial!) vocaţia, dar este şi sindicat în toată regula. De aceea nu trebuie să aşteptăm ca membrii ei să fie toţi egali în înzestrare. „Slăbiciunea” unora este o oglindă care reliefează „tăria” altora. Ar fi o greşeală, continuu să consider, ca din dispreţ, din sentiment „arian”, cei talentaţi să întoarcă spatele acestei instituţii şi să o lase să fie copleşită de neaveniţi.

Dar mai sunt şi alte cauze care îi îndepărtează pe tineri de Uniune. Au apărut forme insituţionale alternative, capabile să le reprezinte interesele: ei se strâng în jurul unor edituri (Polirom, de pildă) şi reviste (Observator Cultural, de pildă) puternice sau în jurul Institutului Cultural Român (o instituţie care a făcut enorm în ultimi ani pentru scriitorii şi artiştii români), toate acestea - locuri unde afinităţile elective se pot manifesta în voie. Gruparea în jurul acestor entităţi culturale este, în comparaţie cu gruparea în U.S.R., ca locuitul la casă cu curte şi gazon faţă de locuitul la bloc.

La fel, între cauzele îndepărtării de U.S.R., nu trebuie să uităm ceea ce s-ar chema sentimentul paricid care, ciclic, se afirmă în lumea literară (vezi, Generaţia 27...). Ca şi alt sentiment, care ţine cumva de biologic: U.S.R asigură protecţie membrilor săi şi această nevoie este mult mai acută la generaţiile vârstnice, fragilizate; de aceea ele se vor înghesui la poarta Uniunii, iar nu tinerii, care au în faţă un munte de timp şi de oportunităţi şi care sunt siguri deocamdată că, prin scrisul lor, ei şi nu alţii vor face gaură în cer.