De curând, împreună cu mai mulţi scriitori din diverse generaţii, am fost la Târgul de carte şi festivalul de literatură de la Praga, unde România era invitată de onoare. Zilele petrecute acolo au inclus lecturi literare şi întâlniri cu publicul, un dialog cu doi redactori ai revistei Tvar, revederea unor preţioaşi prieteni, cum este doamna Libuse Valentova, eminenta profesoară de la Universitatea Carolină şi, desigur, îndelungi preumblări pe străzile aidoma unui palimpsest ale oraşului care este atât de prezent în biografia mea.

Între altele, am luat parte, alături de Simona Popescu şi de scriitorul ceh Marek Sindelka, şi la o dezbatere cu tema concentrată într-o propoziţie: Poetul scrie un roman. Punctul meu de vedere a fost cel cunoscut, pe care l-am expus cu multă vreme în urmă: Romanul a însemnat pentru mine cucerirea unui teritoriu complementar poeziei; de la un moment dat, scriind doar versuri, m-am simţit aidoma cuiva care trebuie să se deplaseze sărind într-un picior şi abia când am început să scriu roman am fost, în sfârşit, un ins întreg, care înaintează cum se cuvine, făcând un pas cu un picior, poezia, şi apoi, un pas cu celalălalt, proza/ romanul. Am mai amintit că mă odihnesc de una prin alta, că mă pregătesc, mă încarc de una prin alta. Sigur, în reprezentarea mea, poezia şi proza/ romanul sunt două drumuri distincte ale scriiturii şi m-am străduit să respect regulile specifice ale fiecărui gen, cu inovaţii desigur, dar inovaţii înlăuntrul genului. După exersare repetată, mersul acesta pe două drumuri literare distincte m-a dus cu gândul, cumva de la sine, să încerc să unesc drumurile, ceea ce nu este deloc uşor, să încerc să topesc diferenţele între scriituri, între genuri şi atitudini auctoriale şi să ajung la un text literar atotcuptinzător, în care şi poezia, şi proza să se regăsească vii, lalolaltă, să ajung la un text literar deplin, capabil să exprime adevărul omului în integralitatea sa. Dar să ating un asemenea prag este mai mult o năzuinţă şi mai puţin o realitate. O opinie mult mai fermă, radicală chiar, în comparaţie cu mine, a susţinut în dezbaterea amintită Simona Popescu, pentru care împărţirea în genuri literare este doar o prejudecată şcolărească. Aşadar, dacă la mine textul deplin înseamnă capătul drumului, concluzia pe care o descoperi doar după ce eşti pus la încercare şi depăşeşti tot soiul de obstacole auctoriale dificile, pentru distinsa scriitoare acest text fără diferenţe de gen ar fi punctul din care se porneşte, ipoteza. Respect adevărul său aflat cumva în opoziţie cu al meu, dar aş vrea aici să mai adaug câteva detalii, prin care sper să-mi conturez mai exact poziţia.

Pe mine chiar mă fascinează să ştiu că regulile de aplicat, precum şi atitudinea faţă de cuvânt, sunt cu totul altele în poezie decât în proză: e binecunoscută acea analogie lămuritoare, cuvântul în poezie în comparaţie cu cuvântul din vorbirea comună este precum dansul faţă de mersul obişnuit. Şi mă fascinează să intru în acest joc, adică să mă supun regulilor schimbate ale fiecărui teritoriu verbal. Mă fascinează să mă proiectez în tipare verbale diferite. De fapt, aici, este vorba de o versatilitate stilistică, de un cameleonism verbal care îmi plac, care îmi fac teribil de bine. Toată această practică înseamnă pentru mine un exerciţiu intelectual care mă fortifică. Iau forma şi culoarea câmpului, mă identific cu acesta. Iau forma vasului în care sunt turnat. Iar prin proiectarea/ turnarea în tipare expresive diferite, ce realizez? O multiplicare a propriei existenţe, o sporire de fiinţă, o îmbogăţire de sine: sunt altfel, în acelaşi timp; sunt mai mult şi, prin urmare, sunt mai subtil, mai profund.

Şi apoi e ideea mea fixă: uneori, pe circumferinţa unui cerc, de pildă, dacă porneşti în două direcţii contrare, sfârşeşti prin a ajunge în acelaşi loc. Am speranţa că, într-un fel paradoxal, proiectându-mă în cât mai multe existenţe îmi sporesc şansele să mă cunosc mai bine, să ating acel miez al fiinţei care există, bănuiesc, în fiecare dintre noi. Aceasta e credinţa mea şi de aceea sunt de găsit todeauna pe această cale, neobosit şi încântat.