O altă elegie a sfârşitului
Moartea se rupe în mii de stropi, ca ploaia,
şi pe mii de drumuri intră în tine.
De neoprit.
E sfârşitul şi eşti plin de ea precum burduful
de vinul tare.
Vrei să spui ceva definitiv,
o propoziţie de aur, care să rămână,
despre viaţa ta petrecută aici,
în universul acesta simplu şi de neînţeles,
în ţinutul durerii,
cu munţi melancolici crescuţi răsturnat, spre adânc,
pe care ai fost pus să-i urci,
cu fluvii de fier
pe care ai fost pus să le treci înot.
Vrei să spui o propoziţie care să rămână.
Dar îţi dai seama că
toate limbile pământului au devenit deodată
de nepătruns pentru tine,
toate şi-au închis porţile.
Nu mai poţi să legi două cuvinte. Taci.
Iar tăcerea ta a devenit o vorbire.
Pe deplin pricepută de stelele reci,
de adierea serii,
de câmpul cu ierburi uscate.