S-a schimbat modul în care stau românii acum, şi ca atare, se poate contura şi un alt set de întrebări, de fapt de speranţe, cu privire la viaţa culturală a naţiei. Nu ne hazardăm cu ipotezele, măcar pentru că ar trebui să ne amintim, de câte ori ne credem inspiraţi/instigaţi, că natura umană e failibilă, de adagiul biblic: „în parte cunoaştem, în parte prorocim” (1 Corinteni, 13, 9). Ceea ce cunoaştem e o linie ideatică, istoricizată, a urii românului faţă de sine. Ceea ce putem proroci e o recalibrare a discursului identitar, în sensul diminuării obsesiilor şi fandacsiilor naţionaliste, cu iz hagiografic, în favoarea unor idealuri care definesc prosperitatea şi demnitatea umană. Politic-administrativ vorbind, orizontul acesta dezirabil ar însemna coerenţă decizională, continuitate, ambele susţinute de o decenţă care nu derivă din politichie, ci din nivelul de educaţie al fiecăruia.

Un rapel diacronic se cuvine. Până şi în maniera obsesivă şi apofatică în care Cioran îşi pune întrebarea cumplită Comment peut-on ętre Roumain? se distinge oferta raţională a proiectului continuităţii de tip istoric (în ciuda faptului că „nihilistul”, ca şi alţi congeneri, nu prea părăseşte palierul metafizic al abordării, menţinându-se în nebulosul discuţiei despre naştere rea sau norocoasă): „în ţara aceasta [..] nu există continuări, reluări, linii şi directive”. Adică, am zice, restaurări selective, adică ideea de legato, de solidaritate aproape administrativă cu antecesorii merituoşi, încă situaţi de mentalităţile profesorale în zone ceţos medievale, cvasilegendare. Avem a continua o droaie de proiecte ale paşoptiştilor – e cazul să restaurăm, iată entuziasmul; avem de asanat câmpuri de false competenţe, deci să reînnodăm cu „cinismul” dreptei critici, „cu oricâte sacrificii”, a lui Maiorescu; avem de imitat febrilitatea creatoare a generaţiei ´27, deci să-i scoatem pe tineri de sub zodia diminutivelor. Multe de restaurat, aşadar (şi asta într-o versiune zdravăn comprimată): entuziasmul (recompensabil), criticismul (cu iubire pentru Platon, dar cu mai mare iubire de adevăr), dinamismul cosmopolit (cu procente nerizibile din PIB pentru învăţămînt şi cultură). Numai cine ştie să restaureze poate inova. Poate avea demnitate. Şi poate evolua, ca să nu o ia, sisific, de la originar.

Unii visează, difuz, o reîntoarcere la acest originar, dorind să traducem asta prin suspendarea ori anularea vinovăţiilor acumulate, adică a reconstruririi demnităţii, self-respect-ului, prin debarasarea de plumbul stigmatului naţional, sintetic definit în complexul Dinicu Golescu. Contrariatul boier, tot mai stânjenit din dublul joc – alienant, în fond! – al exaltării civilizaţiei şi deplângerii propriei etnii, afirma trist la finalul simptomaticului său voiaj: „am rămas în urma tuturor neamurilor”. Este clar, până şi pentru ultra-naţionalişti, că revanşa noastră răsunătoare asupra unei istorii nedrepte va mai întârzia o vreme, aşa că revirimentul miraculos rămâne mai mult un element de ordin mistic, plasat procesării celeste, obscure, orice s-ar zice teologic, pentru muritori. Dar, miraj curat, revenirea la linia de start dă aripi imaginaţiei aflate în impas la prognoze cu europenizări.

Că respectiva linie de start a fost rău distorsionată, în detrimentul nostru, bineînţeles, se vede clar, de pildă, din legitimarea încercată, spre pildă, în preludiul Baltagului, când românii, întârziaţi la strigarea poziţiilor avantajoase (ca „rânduială” şi „semn”), trebuie să se mulţumească, tăcuţi, cu ce a mai rămas: „ – Dar voi, necăjiţilor, de ce aţi întârziat? – Am întîrziat, preaslăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol […] Aşa ostenim zi şi noapte, tăcem […]”. Curios lucru: azi, în ciuda efortului unor istorici serioşi, generos circulanţi (Vlad Georgescu, Neagu Djuvara, Al. Zub, Florin Constantiniu, Keith Hitchins, Catherine Durandin, Adrian Cioroianu) de a arăta, punctual, de unde ar trebui reluate firele devenirii noastre, strămutarea discuţiei din planul istoric în planul ontologic rămâne (a rămas?) un reflex puternic. Să restaurăm fiinţa naţională, da, par să spună practicanţii discursul identitar anti-stigmatizant, dar să pornim nu de la cutare câştig net, măsurabil pragmatic, în ordine civilă, ci de la nivelul protoistoric, zonă de la care ni s-ar trage handicapul. Sigur că receptăm cu emoţie – măcar cei din venerabila Republică a literelor, cu rădăcini ideologice renascentiste, ba chiar antice – tabloul interbelic relaxat, cînd Eliade, licean, îşi comanda cărţi în Italia, Ionescu scria Nu şi căpăta un premiu, iar Cioran izbucnea în Schimbarea la faţă a României fără să fie închis etc. În general, vreau să spun, climatul intelectual nu era saturat de vinovăţii, de tare etice, astfel încît se putea ridica, suficient de salubru-agresiv, o generaţie tânără, impetuoasă, fără tropisme alterate (id est mercenariat politic), cu şanse.

Interesant este că nici un corifeu al latenţelor carpatice n-a părut încurcat de impactul ideologic al protocronismului lor emergent asupra reprezentărilor străine despre noi. Agitînd steagul posibilului, mai greu ieşim din registrul pitorescului şi exoticului. Noica jubilează, nu o dată, pe urmele lui Blaga, remarcând că avem un prost comerţ cu realul, adică, în terminologia lui, suntem imunizaţi la acatholie (lipsa suportului generalităţii), dar ascendentul nostru trebuie căutat altundeva, şi anume într-o proiecţie. Depinde câtă imaginaţie are interlocutorul, căci cale de verifica scadenţa magnanimelor cuvinte nu prea găseşte. Blaga, pune, favorizant, lucrurile pe seama minoratului cultural (“Cultura românească este o cultură minoră, avînd ca vârstă adoptivă copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul român […] este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cîntăreţ, zidar. […] Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică” etc), şi, ajunge, astfel, să suspende/ nege principiile sociologiei din moment ce transferă discuţia pe terenul mitologiei. Am vrea să prorocim mai puţină retorică nebuloasă, aceea a promisiunilor, şi, în sfârşit, mai multe fapte din care să rezulte, după o logică minimală, tot de sorginte biblică, aspectul că nu pot exista vinovăţii fără vinovaţi, şi că aceia care au intoxicat atâtea creiere, prin mecanisme culturale şi literare, ar trebui să se mai uite o dată în oglinda conştiinţei înainte să mai emită cuvinte publice. Mă refer, evident, la beneficiarii voluntari ai puterii politice.