Se îndesesc plângerile, cu mai puţine trimiteri concrete, dar cu amărăciune cvasi-apocaliptică, la adresa pervertirii sau inversării valorilor, la adresa elitelor, în general, politice sau culturale, care, din narcisism ori cinism, ar lăsa neamul în cădere liberă din unghiul spiritului. Da, pe de o parte, semnele sunt de o mare ferocitate faptică: există semeni care nu ştiu în ce an suntem sau nu-şi pot plasa ţara pe unul dintre continente. O primă întrebare, născută spontan, ca Venus din spuma mării oricum agitate, ar fi: ocolirea Bibliotecii şi dispreţuirea informaţiei, la pachet, să fie o formă de pandemie, sau am putea dicuta mai aplicat? Şi anume despre axa unei identităţi naţionale, aceea definită şi trasmisă de către un profesor.

Probabil că, dintre temele ce transgresează epocile, cea mai controversată, neliniştitoare, egal fascinatorie şi periculoasă, rămâne relaţia maestru-discipol. În fond, vorbim despre imaginea ADN-ului istoriei, cu elementele/ evenimentele prinse între ele, coerent şi inconturnabil, exact prin structuri nanometrice, într-un misterios joc de atrageri-respingeri – practic jocul transferului de date. Astăzi, prima reacţie la termenul „transfer” este invocarea laicului cablu de reţea, expurgată de volitiv, spiritual ori enigmatic. Cunoaşterea paradisiacă, repudiată de Blaga, pare să-şi trăiască o glorie la care tânjea încă de pe vremea promiţătoarei sintagme Knowledge is power. Să însemne, oare, lecţiile în spirală din care se arhitecturează erele, doar o pregătire pentru eficacitate şi succes, aşadar pentru supravieţuire? Asta predau, la urma urmei, magiştrii, nişte scenarii ale impunerii? Şi, mai grav, cine garantează că nu transmit falsităţi?

Ajungem, natural, la explorarea instituţiei magisteriului. Or, aceasta zideşte conştiinţe, formează caractere, constituie, una peste alta, motorul şi garantul ieşirii din barbaria bunului-plac, adică a megalomaniei şi invidiei. „Orice lecţie realizată pe deplin în clasă – ne încredinţează G. Steiner (în Maeştri şi discipoli, în original, absolut instructiv, Lessons of the Masters) –, indiferent cât de abstract sau de pragmatic e conţinutul ei, este o lecţie de libertate. În orice astfel de lecţie, aşa cum ne reaminteşte Platon, «vocea învăţătorului contează mai mult decât orice carte»”.

Profesorul de vocaţie elogiază maximal interactivitatea, acel proces osmotic în care Magistrul preia ceva de la învăţăcel, chiar în desfăşurarea prelegerii. Ne amintim de visul lui Noica de a edifica o şcoală sub deviza, împrumutată din Léon Bloy, „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. Vorbim, efectiv, de celebrarea generozităţii, a spontaneităţii temperate în cugetul celui care a dus deja lupta cu ispita, ca în scenariul biblic. Acest enthousiasmos bemolat stă la baza etică a practicii publice prin care curge trecutul în forme noi, fatalmente modificate formal (profesori în blugi etc.), dar recognoscibile, axiologic, prin reverenţa făcută în faţa „prăfuitelor” tomuri care, în ochii umezi de ultimul spot publicitar, nu te învaţă „cum să te porţi în stradă”. Încă un prilej pentru a evoca, schimbând ce e de schimbat, personalitatea lui Constantin Noica, apt să pluseze patetic pe cartea modelării definitive prin internalizarea unui mare autor, chit că adăstarea sacrificială în studierea cu creionul în mână a groaselor tomuri clasice te poate defaza de congenerii racordaţi la proiecte mai „alegre”. Autorul lui Mathesis, de pildă, îl consiliază pe Gabriel Liiceanu să achiziţioneze faimoasa ediţie Kant, în unsprezece volume, a lui Bruno Cassirer, fără să se întrebe cât costă, căci l-ar dezamăgi. Apoi adaugă: „Dacă ai de gând să-mi răspunzi că, intrând vreme de cinci sau zece ani în tăcere, rişti să pierzi pasul cu colegii tăi de generaţie, dacă îmi vei răspunde deci că te sperie hărniciile sterpe ale altora, am să-ţi spun că mă dezamăgeşti a doua oară. Fiindcă dacă scrii pentru cei din jurul tău şi pentru cei din timpul tău, scrii degeaba” (Jurnalul de la Păltiniş). În mod similar, din punct de vedere tehnic, procedează Steiner când insistă pe virtuţile formative ale călirii mentale la focul lecturilor esenţiale, adică disciplinante, cu citări dintr-o gamă largă, de la presocratici la Karl Popper şi de la Marlowe sau Dante la Saul Bellow ori Allan Bloom. De ultimul (respectiv de a sa Closing of the American Mind) îl conectează, îmi pare, combinaţia aceea rară între excelenţa stilistică şi îngrijorarea pentru neam/ speţă, pe care le vede salvabile prin acţiunea „misterioasă” a predării (Bloom apărând, cu deosebire, climatul propice al Universităţii, rămase cam izolate în mijocul oceanului hedonismului).

Profesorul, aşadar, a fost antrenat să fie, la o adică, un soter. Câţi se simt locuiţi de asemenea determinare întru misiune? Ni se evocă, spre exemplu, faptul că „Plotin dădea impresia că angajase un dialog cu spiritul care îl locuia, o Fiinţă de natură divină (cf. daimonion-ul lui Socrates)”. Pentru a preda, în mod creator, la asemenea cote grave, eliberând, în durata lungă, suflete şi trasând drumuri pentru alţii, trebuie să porneşti, prin urmare, de la platoniciana „manie”. Pentru a prinde într-o formulă memorabilă un lucru altminteri greu explicabil sau volatil, ai nevoie de o „intuiţie crucială”, cea dintâi „revoltătoare” proprietate a ei constând în absenţa programabilităţii. La un moment dat, cărturarul elogiază şcoala creată în muzică de Nadia Boulanger, bazată pe dăruire absolută, rostind câteva vorbe oneste ce au darul să-i stânjenească serios pe marxizanţi: „Înţelegerea axiomatică a faptului că talentul, creativitatea nu sunt supuse dreptăţii sociale a stat la temelia elitismului ei şi al studenţilor ei, cărora le-a insuflat încredere ca să devină ceea ce erau”. Noica îşi încuraja şi el, cu aceiaşi termeni, discipolul apropiat: „Pentru mine, tu eşti deja ceea ce poţi deveni”. Îndemnul rămâne peste tot, diacronic vorbind, acela pentru o purificatio spiritualis, pentru atingerea unei doxa din care să fi dispărut pulsiunile josnice, biologice şi crâncen-concurenţiale, care caracterizează specia atât de răspândită şi plină de ea a analfabetului robust.

Intelectualii români ai momentului pot să-şi pună cu rodnicie întrebările lui George Steiner, pentru că, la noi, vibraţiile istoriei nefaste au afectat nervul deliberării, al discriminării între autentic şi simulacru, astfel că societatea ori individul au de ales cu dificultate din nişte rânduri îndesite ca ciupercile după ploaie în ultima vreme, ornate cu titluri diverse, ce inspiră respect, rânduri unde inşi fără har, chiar impostori cu ştaif, se strigă, prin forţa împrejurărilor, „colega” cu oameni dăruiţi, cărora le pot răpi magisteriul. Iar renaşterea prestigiului acestuia ar însemna o relansare cu adevărat a unei naţii obosite, blazate şi derutate de führer-i politici sau culturali. Visăm la o meditaţie, în rapid „postmodernizatele” medii academice sau larg culturale româneşti, pe marginea interogaţiei lui George Steiner: „Nici un mijloc mecanic, oricât de rapid, nici un materialism, oricât de triumfal, nu pot şterge senzaţia că se crapă de ziuă pe care-o trăim ori de câte ori înţelegem un Maestru. Bucuria aceea nu uşurează moartea. Dar te înfurie atîta risipă. Nu mai avem oare timp pentru încă o lecţie?”. S-ar putea să ne mai trebuiască lecţii, dacă tot ne văietăm de degradarea celulei naţionale, dar, pentru asta, s-ar cuveni să îi respectăm pe anumiţi intelectuali. Pe cine anume? Îşi poate răspunde, sieşi, oricine.