În timp ce lumea se schimbă, scriitorul generic îşi vede de ale lui, motivând peremptoriu: îşi scrie Opera (neapărat cu majusculă). Asta ar fi, vezi bine, sensul vieţii lui, egal, tout court, cu sensul lumii. Cei care n-au preocuparea aceasta înaltă, se zbat în futilităţi, sunt, în cel mai bun caz, nişte specimene de Hans Castorp înainte ca acesta să aibă revelaţia menirii sale. Pe de altă parte, deşi jură pe viaţa sa (dedicată, adică, actului facerii) că transpune universul în pagină, înălţându-l la rangul de kosmos, scriitorul pomenit – să-i spunem, pentru uzul nostru, Iluminatul, ori Singularul – râvneşte la recunoaşterea pluralităţilor. Munceşte pentru sinele său neîncăpător precum foşnirea mării, reprezintă vârful câtimii creatoare a umanităţii, manifestă, aşadar, un justificat orgoliu senioral, deşi zeificarea nu i-ar displăcea, ca la faraoni. Ar dori, însă, la pachet, ca psihanodia sa, care scapă, desigur, vulgului, să fie omagiată de plebeii neînzestraţi, vai, artisticeşte, care trudesc în văile ignare sortite anonimatului, căci nu se văd imperial, ca orice vale, de altminteri. Pereat mundus, dar să fie el laureat, premiat şi să nu i se conteste cuvântul, nici ierarhiile propuse (nu!, impuse) de el, nici gesticulaţia, nici zgomotele scoase la masă etc. O suită de voci aprobatoare, de fastul şi cinismul celei de care dispunea duca din Rigoletto, ar fi numai consonantă cu apetitul de dominator. Noi i-am zis, într-o stilistică retro, suită; în spaţiul românesc, s-a impus, totuşi, termenul mult mai suculent, şi, parcă, mai activ, de gaşcă.

Privitorul comun, cu inocenţa lui de gură-cască, aşa cum ar spune Cioran, e încredinţat că găştile te urcă, ele te coboară, că adulatul de azi poate fi, foarte bine, uitatul sau dispreţuitul de mâine. Aşa se naşte, din spumele resentimentului şi instinctului de parvenire, cultura aranjamentului la mioritici, bazată pe impresia maniacală că alegerile sunt măsluibile, ca şi voturile, în general, pentru funcţii, premii, demnităţi ş.a.m.d. Bun, „seniorul” tău are drept divin de-a fi în frunte, dar tu, pentru a-i ajunge în preajmă, trebuie, pasămi-te, să dai din coate, să faci compromisuri, sluj, să comiţi acte ignobile, a căror succesiune, până la urmă, te durcizează şi rămâi insensibil când cineva îţi arată obrazul, atrăgându-ţi atenţia că ai devenit calomniator, intrigant, sicofant, turiferant, muzicant (fără ureche muzicală). Stilul de viaţă, agreat de Iluminat, implică beligeranţa, ameninţarea, şantajul, macularea publică, în speţă, demolarea, dacă s-ar putea preventivă, a purtătorilor altui mesaj decât cel admis de sus. Unde am mai auzit asta? – jos cu vechiul, sus cu noul, noi suntem instanţa unică, să ne organizăm, să strivim rămăşiţele gândirii critice, aceea care induce piaţa de idei liberă? Parcă tot pe la noi, şi nu demult. Apercepţiile socialiste nu mor, cu una, cu două, chiar dacă istoria recentă a demonstrat că sunt drumuri înfundate. Cultura pentru toţi înseamnă, în cele din urmă, pseudo-cultură pentru toţi, eventual cultura lui Bouvard şi Pécuchet. Ceea ce e „pentru toţi”, de fapt, ar trebui să ne pună pe gânduri, în materie de artisticitate.

Avânturile polemice din ultima vreme contra noţiunii de elită atrag atenţia că mustul încă nu a fiert, că un tineret sătul de tirania maeştrilor de rit vechi şi, acum, neacceptat (aceea cu primatul lecturilor sistematice, orientate, legate) doreşte reforma. În rândurile lor detectăm, însă, pe stindard, o figură eficace şi impetuoasă, care seamănă izbitor cu a lui Dinu Păturică, după cum, în chip firesc, în rândurile pitoreştilor personaje din Ţiganiada, se defila cu o heraldică în care se remarca cioara. Ce au comun cele două trimiteri? Noi zicem că destule: decibelii produşi, agresivitatea, voinţa de putere într-un sens corupt, şi, în ultimă instanţă, un amoralism cât se poate de antielitist. Ne sună, în mod dezagreabil, ca puseele, cu accente isteroide, uneori, ale virililor proletcultişti împotriva estetismului.

Numai că acest estetism trimite, în fond, la un mod de a înţelege existenţa, nu numaidecât la bătăliile canonice, istoricizate sau nu, centrate pe suveranitatea esteticului. Una e mişcarea liberă între teoriile literare şi estetice, alta e modalitatea în care ne manifestăm în spaţiul public, în care ne ţinem picioarele – de preferinţă crăcănate, alunecate de pe scaun, blazat adică –, ne răstim sau ne înjurăm cu familiaritate, bătându-ne pe spate, deşi n-avem afinităţi etc., chit că, în linii mari, ele ar trebui să fie indiscriminabil legate. Un degustător de Bruckner sau Mahler, un om care-şi depăşeşte condiţia fizică, şi a sa, şi a pingelei, pentru a mai da un tur prin Luvru, cineva care se cocoşează fericit sub cărţile cumpărate de la târgurile de profil – acela s-ar cuveni să fie un partener social plăcut, tolerant, chiar elegant. Cultura nu intră în carne, când e asimilată (cred că avea dreptate Gheorghe Crăciun – trupul, da, ştie mai mult)?

Nu rezultă să ţi-l iei ideal pe Des Esseintes, dar nici să te declari intelectual, deţinând, de facto, doctorate şi catedre, şi să vorbeşti, ignar şi tare (semn al expresivităţii colericului cu manierele neterminate), de colegi, confraţi şi despre profesorii tăi. Fel de a spune că tot retorica Singularului se lăbărţează în discursurile aşa-zis reformiste din zona literaturii, la mijloc fiind, foarte probabil, un vis de transvazare (curca se visează lebădă, Madame Bovary se visează eclatantă) tipic pentru ineleganţa sufletească. Or, câţi mai pun preţ, azi, pe aşa ceva? Zbierătorul isteţ contemporan îşi râde de asemenea lucruri, ca şi de invocarea fair-play-ului sau, în principiu, a codului manierelor, care cod îi e superior (ce scandal!) şi Iluminatului. În plus, maniheismul creat şi propulsat de logica acelui Singular (nu-i zicem singularitate, ca să nu ofensăm savanţii care chiar se ocupă, mult mai paşnic, de aşa ceva) este în sine inelegant, ca să nu mai spunem că e profund neproductiv. Un tronson sapienţal vechi recomandă să nu te pui cu nebunul, cu tribunul şi cu alţii ca ei, că te vor târî în noroi şi vor câştiga aprioric meciul, cu bâta preistorică, element cu care s-au născut, de altfel. Dar dacă fiecare om educat se abţine să arate cu degetul făţărnicia şi falsitatea, căci riscă un conflict deschis, dacă Şcoala nu mai e respectată, căci o mulţime de inşi din fruntea trebii se mândresc, nestingheriţi nici măcar de imperativul convenienţelor, că au fost „proşti” la şcoală, atunci pe cine aşteptăm să facă ceva? Pe Iluminat?