Am crescut, ca şi congenerii mei, în mitologia excepţionalismului românesc. Panteonul naţional era populat de figuri atent filtrate ideologic, şi de acolo ne priveau emulator personalităţi care îşi vor fi dorit, desigur, că doar asta rezulta din viaţa noastră concretă, să mergem la cules recolta şi să ne întrecem în talente pe stadioane pentru a proslăvi Puterea castratoare. Dovezi peremptorii se aflau în manualele de română şi de istorie pentru măreţia neamului nostru sărac, cinstit şi obidit, plin de dureri înăbuşite. După atâtea veacuri de umilire, te puteai întreba, firesc, fără a fi psiholog, când şi cum va exploda oala supusă presiunii neostoite a focului Partidului, care – şi nu invocăm doar ceva poetic – chiar era-n toate. Spargerea zăgazurilor, spre deplina ridiculizare a cosmetizării răului exprimate prin glasnost şi perestroika, a dovedit, iarăşi, unicitatea noastră. Am avut singura revoluţie cu victime şi cu păstrarea nomenclaturii de rit vechi, de parcă nici n-ar fi existat comunismul. Situaţia invită la un comentariu particularizant. Creatorii, fiind şi ei fiinţe supuse corodării mentale, pot foarte bine funcţiona pe comodul făgaş teoretic, mai mult empiric, în fond, al ideii anteriorităţii şi excelenţei româneşti. A te crede unic, irepetabil şi, subsecvent, exemplar pentru confraţi devine o ispită prea „literară” pentru a nu-i ceda. Afacerea e endemică, semnalată ca atare de un Lucian Boia: „Nu suntem la margine, ci chiar în centrul lumii, şi dacă ceilalţi nu ne văd aşa, pierderea nu este a noastră, ci a lor”. Şi nu s-ar cuveni să pierdem din vedere că orice operă rămâne conectată, într-un fel sau altul, fie şi prin contrast, la viaţa de sub barba lui Marx – cum spune, sec, acelaşi istoric: „oamenii au creat uneori, în ciuda comunismului, atât cât au putut. Dar să nu ne închipuim că au putut crea în afara comunismului, ca şi când sistemul ar fi fost doar o simplă faţadă, o dezlănţuire nevinovată de folclor românesc”.

Breasla scriitoricească, precum şi alte bresle, a rămas divizată între acomodanţi de nedeosebit de arghirofili şi creatori liberi, dispuşi să-şi apere ideile şi independenţa indiferent de ofertele ofidiene ale mai-marilor zilei. Pare o schemă maniheistă, doar că ea se verifică mai la tot pasul. Alarmant de-a dreptul este că goana nedisimulată după beneficii şi sinecuri nu se poate asocia doar cu supravieţuitorii atinşi de impunitate din vechiul regim, ci şi cu oameni tineri, care au deprins rapid mecanismele deloc imbricate ale suptului la două maice, vorba lui Neculce. Setea de putere nu e numaidecât apanajul „dinozaurilor” de acum câteva decade, ci poate fi admirată în voracitatea ei agrementată energetic la specimene interesate doar de lecţiile autoritariste ale istoriei recente. Miturile care animă sufletele cele proaspete, dar degrabă vărsătoare de sânge al maeştrilor/ seniorilor, sunt de regăsit în taxinomia clasică a lui Raoul Girardet: Conspiraţia, Salvatorul, Vârsta de Aur şi Unitatea. Deşi conceptele cu pricina se hrănesc din pânza freatică a imaginarului politic, ele se vădesc operante şi în sisteme unde imaginaţia înflăcărată face casă bună cu instinctul revanşard şi o doză bună, inflamabilă, de frustrări şi complexe. Să le considerăm pe rând. Conspiraţia, vezi bine, este tocmai efortul de a menţine un status quo în ordinea breslei, prin ocultarea rebelilor cu o cauză şi prin împiedicarea ecloziunii unor purtători ai unor altfel de lecturi şi, desigur, ai unui alt tip de sensibilitate, unul adus la zi. Cu alte cuvinte, conspiratori ar fi tocmai conservatorii, care, în spatele codurilor şi deontologiei, se încăpăţânează să reteze mugurii noului. Pe acest fond ferm ca pădurile vitrificate din Siberia se resimte, de bună seamă, nevoia apariţiei unui Salvator, care să detroneze oculta, să tragă brusc acel covor roşu de sub scaunele stil pe care stau revoluţii patriarhi, eventual să tragă, ca la circ, şi faţa de masă de sub cuţite şi pahară care au vegheat, până acum, facerea canonului. Salvatorului îi trebuie oarecare experienţă, că doar n-o fi vreo pucelle d’Orléans, şi mai ales disponibilitatea de-a se simţi suficient de tânăr, chit că nu este, pentru a achiesa la o retorică agresivă, cu agitarea moriştii botezată imperativul reformării. Cât priveşte Vârsta de Aur, ea se poate cupla, simbolic şi stilistic, fără probleme, cu mitul Unităţii, ambele funcţionând sub o nouă orânduire, aceea reformată, expurgată de valorile unui trecut prea recent, chipurile, pentru a nu fi vinovat. O lume coruptă, îmbătrânită în rele şi gesturi de reciprocitate obsolete a fost, de fapt, deja înlocuită, în logica mitizantă a unor revoluţionari de mucava. Noua ordine are şi un newspeech, unde privilegiaţi sunt termeni precum pragmatism, eficacitate, dinamism şi iniţiativă, toţi preluaţi din privitul cu asiduitate la emisiuni TV cu vector economic. Are şi artistul nevoie de economic, nu-i vorbă, dar parcă el a fost şi este din altă esenţă, nici măcar după voia lui, ci după aceea, specială, a daimonului. Or, până azi, nu s-a raportat daimon care să-ţi şoptească poezie din zona finanţe-bănci.

Valul generat, în anii din urmă, de nerăbdători şi lacomi, menit să şteargă orice urmă de prestigiu a „vechilor”, îi vizează mai ales pe profesorii-critici, care, o vreme, chiar au avut grijă, în virtutea atribuţiilor lor, de lansarea şi consolidarea unor contestatari de azi, loviţi de amnezie. Avântul tinerimii a avut, istoric şi topologic, aceleaşi trăsături de-a lungul istoriei, dar una e furor-ul celulei în expandare şi alta gălăgia impenitentă a afirmării cu orice preţ, prin luarea peste picior a oricărui recurs la maniere academice, tradiţie şi protocoale ale politeţii, ba chiar la arhaismul numit bun-simţ. Statura şi spusele unui Virgil Nemoianu ar trebui să-i îngrijoreze întrucâtva (să nu zic să-i ruşineze, sau, mai degrabă, să-i trezească) pe nou sosiţii în arena ideilor, temperamentali şi, ca într-o melodie popular de proastă, la modă, „plini de tupeu”: „Mă uit şi la «generaţia tânără», care se tot făleşte cu rolul său în răsturnarea ceauşismului. De acord, a fost aici o contribuţie. Dar din aceeaşi generaţie tânără fac parte cei care, de gen masculin sau feminin, se instalează undeva în zona dintre filfizoni şi «culturnici» (cum spunea regretatul Vlad Georgescu) şi care, după o scurtă vizită «în State», vin şi-şi dau aere de specialişti miruiţi cu sfântul untdelemn transoceanic, atribuindu-şi grotesc competenţe iluzorii. Ei bine, o anume demnitate calmă şi moderată ar face impresie incomparabil mai bună în chiar mult curtatul Occident”.

Nu aş vrea spun că desprinderea de metehnele anterioare căderii Zidului Berlinului e imposibilă, dar registrul emfatic al comportamentului, indică, în mod dezagreabil, status-ul de om recent, acela cu etape arse în segmentul social al devenirii. Am putea chiar avansa ipoteza că antonimul elocvent al emfazei este demnitatea. După cum a râde în gura mare de antecesori, unii, e adevărat, cu prestaţii de tot modeste ştiinţific, nu e de natură să te recomande drept cineva cu o cultură solid internalizată, adică drept cineva discret, prevenitor, diplomat, ins cu l’usage du monde. Impulsul ironizant lipsit de frâne se traduce prin infirmitate morală, cum subliniază, apăsat, Jankélévitch. Specific tinerilor, discursul aneantizant, în genere, înclinat spre hărţuială scăldată din plin în decibeli bogaţi, indică faptul că aceştia, în bună parte, se menţin imaturi câtă vreme se arată neconvinşi că nimeni nu greşeşte bucuros. Discutăm aici, se înţelege, de acei semeni care nu se văd pe ei înşişi angrenaţi în eroare; care ştiu tot şi încă ceva pe deasupra; care au un cuvânt dispreţuitor faţă de orice lucru care nu intră în raza lor de interes, în fine, care nu se implică în trebile obştii, rezervându-şi dreptul de a comenta de pe margine impreciziile şi ezitările altora. E o chestiune şi cu această precizie de „savant”, care poate conduce la un paralelism cu traseul veritabil, unul sinuos, presărat cu greşeli, al cunoaşterii. De aceea preferăm să-l credităm pe un Novalis: „Capetele iubitoare de precizie sunt minţi avare şi filistine”.