Să parcurgem, la o sută de ani după dispariţia unui mare om al naţiei, cu privire atentă la tăietura acută şi la timbrul decisiv-melancolic, aceste fraze: „Iluzii pierdute – iată semnul timpului în care trăim. Stăpânirea frazei încetează”. Putem cădea de acord, fără îndelungată dezbatere, că ele par redactate astăzi, de un privitor ca la teatru, de la o altitudine culturală substanţială, şi, în reactivitatea lor comprimată, echivalează cu un verdict cvasi-cioranian. Veţi fi recunoscut, însă, cu uşurinţă, că autorul nu este altul decât Titu Maiorescu, iar gândurile deschid prefaţa la volumul Critice din 1874, mod de a preciza, pentru noi, cei de azi, că nu prea ai cum să fii trăitor lucid în postmodernitate cu zei postmoderni. Dacă „stăpânirea frazei” intră în criză, atunci care anume fel de acţiune se impune în context? Cum ştim, proiectul retoric şi speculativ se cerea subsumat unui imperativ etic, subsumat conceptului supradeterminat, din speţa acelor universalia abhorate de timpurile recente, numit de Maiorescu lupta pentru adevăr. Celui cu încrederea înşelată nu-i foloseşte prea mult diligenţa lingvistică; o formă de reconfortare ar putea veni doar din partea unui discurs critic în doi timpi. O fază presupune defrişarea falselor valori, pentru ca al doilea timp să fie dedicat înfiripării unei baze axiologice.

Mentorul Junimii continuă, mai puţin esopic de data aceasta, dar ideaţia permite din nou confundarea referenţialului: „Numai deziluzionarea să nu treacă în scepticism. Puţinii bărbaţi eminenţi pe care-i avem au şi început să se retragă unul câte unul din viaţa publică, iar în locul lor năvăleşte mulţimea mediocrităţilor, şi, cu steagul naţionalismului şi al libertăţii în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă ca să-i despartă de Bizanţ. În contra lor rezistenţa, fie şi violentă, era o datorie”. Avem în faţă liniile principale ale unui program în care, deliberat, criticul este confundat cu patriotul autentic, pentru că demonstraţia curge, coerent, în sensul lărgirii activităţii specifice a comentatorului spre formulări ce aproximează putinţa unei autolegitimări la nivelul unui popor întreg. Dacă poporul în cauză dispune de o „cantitate mărginită” de puteri morale sau spirituale, deturnarea energiei sale către cele mărunte (registrul minorului, cum îi va zice, mai târziu, un filosof al culturii) constituie un joc periculos. Şi nu poţi fi părtaş în acest scenariu, subliniază Maiorescu, şi să scapi nepenalizat. Noţiunile sunt, cum observăm, apăsat morale, cu o anvergură ce transcende esteticul: „Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor”.

Rezumând, criticul s-ar cuveni să fie un anti-iluzionist şi un energetist. De asemenea, în mod explicit, un configurator de specific naţional şi un bibliotecar informat, chiar neliniştit, pentru masa de informaţii privind poporul său. Să fie, cu alte cuvinte, un dedicat (cuvântul abnegaţiune apare des la Maiorescu) al menirii sale de dincolo de scriptic, pentru că cine cunoaşte mai bine, totuşi, panorama putinţelor şi virtualităţilor înăbuşite ale unei naţii dacă nu cel care ia temperatura imaginarului ei? Nu altfel a procedat Lovinescu, compunând o carte întreagă pe seama concurenţialităţii dintre ideile pozitive şi cele negative în mişcarea noastră prin veacuri (Istoria civilizaţiei române moderne), nu altfel a văzut Călinescu lucrurile când şi-a încheiat Istoria... cu reflecţii pe marginea specificului naţional, şi nu altfel vor analiza fenomenul, în anii noştri, Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici, configurând, pentru spaţiul literar, primul, o incrementa (subtitlul Istoriei critice... este din speţa generozităţii: Cinci secole de literatură), cel de-al doilea o decrementa (Iluziile literaturii române). Însă nu doar reflexivitatea maioresciană, de la noi, are un Grund al generalităţii integratoare. Generaţii de interpretanţi şi de metacritici au explicitat sau insinuat că orizontul criticii trece de acela al textului propus disecării, exact cum ai spune, teologiceşte, că sensul acestei lumi nu e conţinut în ea. Wellek şi Marino, Iser şi Paul Cornea, pentru a cita, aleatoriu, dintre personalităţile care au teoretizat interpretarea sub specia unui „trebuie” mai înalt, din sfera raţionalităţii şi sustenabilităţii etice, au atras atenţia că, da, textul e idiomatic, are ceea ce Henry James numeşte „o frumoasă lege proprie”, dar există şi nişte imperative traduse ca nişte acte productive, care fac la rândul lor ca alte lucruri să fie făcute. Mesajul ne aminteşte, mutatis mutandis, de soluţionarea peregrinărilor din Faust-ul goethean. Cum s-ar pronunţa J. Hillis Miller: „Textul nu este legea, nici măcar expresia legii, ci un exemplu al forţei creatoare a legii. Noi respectăm sau ar trebui să respectăm nu exemplul, ci legea pe care acesta o exemplifică, legea etică propriu-zisă” (Etica lecturii).

Ne plasăm, astfel, în orizontul impersonalităţii, condiţie sine qua non a ivirii adevărului. Efortul ieşirii din sine a fost dintotdeauna elogiat de părintele Convorbirilor literare. Asta nu înseamnă, desigur, că numele invocate anterior ar fi toate postmaioresciene – logică perfect abuzivă –, ci doar că, dincolo de idiomaticul incumbat în limbă ori sensibilitate, normativul îşi ia partea leului. Toţi normativiştii, o ştim (şi considerăm exemplele indistinct, nu după domeniu, ci doar după consecvenţă în proiect), de la Platon la Savonarola, sau de la Mihail Dragomirescu la structuraliştii de toate tipurile, au primit critici severe de pe poziţii ce clamau principiul democratic, inevitabila gândire debolistă sau toleranţa ce şterge graniţe, făcând parte şi „exasperării” teroriştilor. Orice normativist îşi ia, conştient sau nu, aliaţi din universalii – în cazul lui Maiorescu, recursul se face la ceea ce numeşte el „Antichitatea binecuvântată”. Or, Antichitatea exact asta înseamnă, triumful normelor, lupta cu hybrisul, iar Renaşterea nu a celebrat altceva, prin mintea lui Leonardo. Cuvintele potrivite, atitudinea neplebee şi încununarea logicii, ca atribut umanistic peste toate, l-au mânat pe Maiorescu pe multele fronturi deschise, chiar de la început, cu etimologismul ciparian, cu bărnuţismul politic sau cu analogismul pumnian. Aşa se face că junimistul a scris, în 1883, un articol cu titlu generator de scandal epistemologic astăzi – Despre progresul adevărului în judecata operelor literare –, dar nu mai puţin sustenabil, în absolut, din unghiul oricărui raţionalist. Un Gadamer, încunoştinţat, nu ar fi putut decât să aplaude o asemenea elogiere a intelectului raportat la domeniul public. În Moştenirea Europei, autorul lui Adevăr şi metodă afirmă precis valoarea formativă a modelului apt de spor cognitiv, acela grec, unul centrat pe atacarea permanentă a preocupării-de-noi-înşine, pe ascultare şi disciplină mentală.

Un segment din Moştenirea Europei, intitulat Despre cei care predau şi cei care învaţă, consună instructiv cu ductus-ul maiorescian. Toţi apărem drept auditoriu, iar una dintre proprietăţile ce definesc acest auditoriu o aflăm chiar în şansa de a sta şi a asimila, punând între paranteze imboldul de a ne impune (Gadamer adaugă şi „îndărătnicia” în a ne impune propria persoană). Normativul domină, peste tot, individualul, sau, mai degrabă, se prezintă ca un vis al său. Maiorescu, în Despre progresul adevărului..., se poziţionează net, în postura sa de etern combatant împotriva scepticismului declanşat de aglomerarea deziluziilor: „Căci orice adevăr este o formulare mai clară a regulelor nestrămutate, care sunt însuşi fundamentul universului, şi corespunde direcţiunii veşnice a inteligenţei omeneşti spre întinderea cunoştinţelor şi sporirea condiţiilor binelui general”. Prelecţiunile junimiste, destinate constituirii şi formării continue a unui auditoriu autohton cu rază autoedificantă mare, mergeau în aceeaşi direcţie. Judecând astfel, adică privilegiind generalul şi supradeterminatul, Maiorescu îşi arăta esenţa pedagogică, confirmând o veche spusă conform căreia orice filosofie valabilă sfârşeşte într-o pedagogie. Criticul, în speţă, de ieri sau de azi, ce altceva este decât un pedagog, uneori la scara unei naţii, mai ales când ajunge să echivaleze cu o instituţie, cum s-a întâmplat cu Lovinescu, Călinescu sau Manolescu? La baza vocaţiei de „antrenor” al gustului public se află ceva care precedă actul hermeneutic, şi anume o anumită dispoziţie normativistă. Afirmând că „scopul educaţiei este nimicirea mărginirii egoiste a individului şi supunerea lui la raţiunea lucrurilor”, Maiorescu face, e drept, o hygične des letres la modul energic, fără să intre în detalii, şi mai ales în O cercetare critică..., şi e de asemenea adevărat că Gherea va intra în analize numite de el „explicatoare”, dedicând un spaţiu sporit, cu palpitul său permis de deschiderea spre nuanţe, zonei esteticului. Dar nu ar trebui să considerăm că drumul deschis de Maiorescu se tot bifurcă, precum în povestea borgesiană, devenind mai complicat pe măsură ce discursul circumscrie „impresionismul”. Maiorescu nu este doar cel de la care pleacă firele, el nu e doar un pionier înarmat cu o busolă şi o torţă, plus o machetă, ca prim defrişator – aspect al rudimentarităţii oricărui început. El trebuie privit ca acela unde s-ar cuveni să ducă firele şi astăzi, în condiţiile în care obscuritatea şi metaforismul găunos proliferează din cauza, în special, multelor accente egotiste, asimilabile tot atâtor intenţii de departajare faţă de confrate. De unde un aer rebarbativ al unor texte critice, menite mai degrabă satisfacerii unor nevoi personale decât înălţării la „emoţia impersonală”.

Oricum, găsim excesive amendamentele călinesciene la adresa esteticii propuse de părintele fondator, care ar fi „falsă”, reducţionistă („dualistă“), pentru că, una peste alta, Maiorescu ar fi avut o „gândire plată”. Nu-i putem compara pe cei doi, din, evident, multiple raţiuni epistemologice, dar să recunoaştem că îi datorăm lui Maiorescu ataşarea unui cadru moral acţiunii individualiste a ego-ului care scrie. Scriitura s-a tot rafinat, iar norma etică, pe lângă plăcerea textului, a rămas cenuşăreasă. E drept oare să facem abstracţie de lupta pentru adevăr? Care adevăr? Cel dedus din maiorescianism, evident.