Atraşi de Putere în mod natural, întreţinând un comerţ chinuit cu ea, cu exemplificări paradigmatice de la Doctor Faustus la diverşi infiltraţi prin guverne, intelectualii continuă să aibă o cotă valorică ambiguă nu numai în cazul votului popular, ci şi în situaţii intra muros, când „esteticul” concept de elită se sparge în facţiuni beligerante, mult mai agresive între ele decât s-ar dovedi apologeţii braţelor proletare. Câteodată, ai zice paradoxal, se fac – prostituţie? rătăcire din cauza prafului inhalat prin biblioteci? – portavocea celor pe care, de fapt, îi dispreţuiesc, fiind, simultan, dispreţuiţi de aceştia: aşa-zisele frunţi-înguste, blue collars, truditorii, „exploataţii”, cum vreţi să le spuneţi, predestinaţi să facă revoluţii, mai ales în statele dezvoltate economic, după gândirea aberantă, în tot cazul nerealistă, a lui Marx şi Engels.

Alteori, intelectualii îşi fac un soi de provincie a puterii în Castalia propriei minţi, bogat populate cu ingredientele unei doctrine consolatorii, care nu e creştinismul, ci o formă care încurajează îndepărtarea „salubrizantă” de vulg, în acesta din urmă intrând şi colegii tip frunţi-înalte care nu le împărtăşesc preocupările şi sentimentele. Între orbiţii morţi orbi de-a binelea, gen Sartre plus gauchismul post-sartrian (plus castrism, tiermondism, gorbaciovism etc.), şi „iluminaţii” autosocotiţi perfecţi, inamovibili din părerile lor, nişte opiniomani fanatizaţi în reflexe sociale de excludere a aproapelui diferit de ei, îi consider mult mai aproape de talibanism pe ultimii. Alibiurile lor cognitive, subîntinse, nu o dată, de poliglotism şi hărnicie la fel de oarbă în raport cu stimulii mundani, îi pot impresiona pe cei nevricoşi, insuficient stabilizaţi în newspeak-ul neologistic, sau pe tinerii mai uşor de manipulat de felul lor. Ştiinţa lor de carte pare indubitabilă, idiomurile portante de episteme sună inhibant şi „respectabil” academic, statura lor instituţională, constituită din însumarea punctelor ce constituie relativa ficţiune numită CV, apare eclatant. Toate la un loc pledează pentru un profil onorabil. Şi totuşi…

Există o specie de gânditori ,chipurile, liberi, căci informaţi, care îşi trag sevele din amalgamul pe cât de ecumenist, pe atât de restricţionant, numit New Age. Scientişti, avizi de date noi, potriviţi pentru cercetare, ei dezvoltă o concepţie personalizată, dincolo de bine şi de rău, despre mecanismele cunoaşterii, pe care o asociază, cu predilecţie, performanţei. Ne atrage atenţia intervenţia unui spirit solid ancorat în fenomenele contemporane, un neokantian puţin dispus, prin urmare, să cadă rapid în entuziasme, şi anume Virgil Nemoianu, care avertizează: „...cei atraşi de New Age au o sinceră sete de spiritualitate şi de transcendenţă, îndreptată însă în canale greşite, în afara mântuirii, şi în afara valorilor etice. [...] În fine, mulţi dintre aceşti adepţi ai Erei Noi vădesc o anumită blândeţe, naivitate şi bunăvoinţă care nu sunt antipatice. Dar, în ciuda acestor calităţi ocazional pozitive, Era Nouă rămâne un fenomen social care trebuie privit cu suspiciune şi îngrijorare. Accentul exclusiv pe sentimente are un caracter dizolvant. Ocultismul şi ezoterismul vor să şteargă printr-un soi de manipulare ritualistă distanţele între bine şi rău, ba chiar între viaţă şi moarte, lucru rezervat, totuşi, graţiei divine”.

Problema esenţială merge în direcţia pretenţiei de adevăr pe care adepţii New Age o exhibă, incluzând şi excluzând după bunul plac alte curente de gândire, dacă nu consună cu acelea de natură teosofică şi antroposofică. De asemenea, continuă profesorul de la Washington (şi tot în Jocurile Divinităţii), starea de spirit indusă, probabil şi asumată de reprezentanţii tendinţei, poate duce, alegru, la suspendarea gândirii categorialului: „Ciorba universală şi nediferenţiată [...] a mişcării Era Nouă ameninţă raţiunea, ameninţă autonomia persoanei umane şi ameninţă, până la urmă, chiar societatea bazată pe structură, progres, analiză şi scopuri. În ciuda aparenţelor şi a numelui New Age (Era Nouă), are un caracter regresiv. Ea continuă ereziile gnostice şi bogomile din veacuri trecute, bazându-se pe un optimism facil şi efemer”. Românii îşi amintesc, poate, de Meditaţia transcendentală, din anii ceauşismului, care fascina oameni de mai multe speţe, de la titraţi autentificabili la vedete mediatizate şi la gură-cască plini de bani, doritori de altceva.

Independenţa de spirit este, nici vorbă, un lucru dezirabil, se predă şi la şcoala de vară, e insistent prezentată, de foşti anti-şcolari, şi la atâtea posturi populare TV, atâta doar că nicio nouă gnoză nu pare multora plauzibilă, câtă vreme ai atâtea soluţii de redempţiune acreditate istoric. Din atare unghi, al suspendării credinţei creştine, un Victor Petrini este, şi el, o speţă de „naiv” (necum vreun transcendentalist, cu atât mai puţin vreun camilpetrescian, cum exagerat l-au văzut unii, „bolnavi”, la rându-le, întru luciditate). Chestiunea este că, din bune intenţii şi chiar din sacrificii, nu iese obligatoriu un model uman (şi nu neapărat în sensul bunului samaritean, dar, în sensul ajutorării aproapelui, fie acesta neajutorat intelectual, aş zice că neapărat) sau un prezumtiv laureat al Nobelului pentru Pace.

Dureros este, în ordine logică – nu ştiu cum să-i spun altfel aspectului disjuncţiei între autoclamata sensibilitate sufletească şi dispreţul faţă de aceia de-care-nu-depinzi – faptul că zâmbetul social, de circumstanţă, asimilabil mai mult rictusului, poate deveni, în cazul new-age-istului, o armă deloc de neglijat contra libertăţii persoanei în sensul larg, fundamentat moral, stabilit de un Kant. Din păcate, teoretic oxigenanta doctrină are o puternică, practic decisivă, ancoră marxistă, retrogradă, încât ignoră, seren, falsele mitologii, deconstruibile istoric, mai ales pe linia Raymond Aron – Jean-François Revel, ale integrării oricui în/ prin serendipitate.

În principiu, şi Mircea Eliade a recunoscut, implicit şi, cu deosebire, explicit, că europeanul nu prea are cum să intre în pielea spirituală a asiaticului, decât la superficie – asimilarea limbii, (re)cunoaşterea cutumelor etc. Contabilizabile ar fi atâtea argumente care separă luciditatea descendenţilor aristotelieni de socialişti şi comunişti, însă ne rezumăm la a reliefa o luare de poziţie a lui Alvin Toffler (din Powershift), care „indică” burlescul ecumenismului new-age-ist: „Economiştii marxişti, în lipsă de altceva, au avut mult de furcă să integreze munca de frunţi-înalte în schemele lor, iar «realismul socialist» în artă a produs mii de portrete de muncitori fericiţi, încordându-şi muşchii ca ai lui Schwarzenegger pe un fundal de roţi dinţate, coşuri-de-fum, locomotive cu aburi. Glorificarea proletariatului şi teoria că acesta s-ar fi aflat în avangarda schimbării reflecta principiile unei economii a frunţilor-înguste”.

Bun, evident, oricui i-ai spune frunte-îngustă manifestă spontan ostilitate pe viaţă faţă de tine, dar ipocrizia new-age-istului merge până la a decreta, de la altitudinea sa de frunte-înaltă, că frunţile-înguste sunt egale, intelctualiceşte, cu el însuşi, cel-de-necontrazis. Avem, astăzi, în mediul academic, cohorte de suprematişti (nu în sensul artistic) care se erijează, precum orice marxist, în apărătorii celor prea săraci cu duhul (şi nu în sensul biblic).