Deşi mai toate poemele exhibă senzaţia de neprielnicie într-ale vieţii, geometrizarea memoriei Luciei Cuciureanu păstrează un timbru stenic, acela al vizitatorului unei peşteri cu pereţii acoperiţi de întocmiri „naive”, poate, care se revelă a fi chiar însemnele proprii ale trecerii prin lume. Mecanismul generativ al acestui psihism recuperator e nevoia de îmblânzire a trecutului – însemnele „rupestre”, ca decupaje biografice liricizate, reprezintă chiar timpul regăsit, prin madlenele impregnate erotic sau, mai ales, artistic, totul fiind, neapărat, muzicalizat. Pânza freatică a versurilor emană acorduri din Wagner, Schubert, Bach, şi, în special, din Mahler „cel rău”, ansamblul polifonic avertizându-ne că ne desfăşurăm lectura sub ideea thomasmanniană a vulnerabilităţii indiscriminabil legate de orice rafinament.

Semnele tânguitoare, care te îmbie să le pui sub cupola expresiei je suis malade, împânzesc paginile şi creează impresia de operă cinetică: „locuiesc într-o scoică bolnavă de aşteptare./ când nu pot avea de lucru/ inventez un personaj care bea chablis.” O rupere de ritm, ca mică rebeliune (tot de rit intelectual, evident), constă tot în domptarea unei figuri tutelare şi inhibante din patrimoniul universal: „am şters praful de pe discuri/ nişte vinil-uri de vârsta mea./ într-o oră termin poezie şi adevăr./ nu eşti aici/ să-l facem praf pe Goethe/ şi să inventăm o reţetă culinară/ Goethe cu frişcă”. Cum se vede, prin ochelarii concepuţi, categoric, de un oculist melancolic, rezoluţia precară a lumii se poate „corecta” prin invenţie. Amintirea studiilor locuieşte în aceeaşi zonă a refracţiei personalizate: „ipoteze inventate în laboratoare complicate/ cu doamne stimabile şi materie sterilă./ valeriaguţuromalo mioaraavram morfeme./ ajunsesem să inventăm şi noi/ morfologii şi sintaxe private./ am picat de trei ori examenul acela interior.”

Dar nu e nimic disolutiv în imersiunile biografice, nu asistăm la o repertoriere de actes manqués, autoarea deţinând acele frâne care împiedică sucul candorii să devină sirop. În loc de cataloage ale formelor de captivitate, avem meditaţie asupra unei lumi care trebuie descifrată cu instrumentele imaginative care permit refacerea activă a sistemului, fatalmente capricios, de amintiri. În loc de tablouri dintr-o expoziţie cu trăiri şi obiecte „datate”, avem mai substanţiala tensiune între proces (acela al derulării, în devălmăşie, a amintirilor) şi structură („fixarea” în formă inteligibilă şi pentru un terţ, zis şi cititor, a fluxului haotic al memoriei, unul de tip REM). Or, cum ştim, lucrul fiind de rigoare pentru poeţi ori savanţi, nu importă, structurile nu apar decât la o observare făcută din afară. Acest din afară îmi pare nex-ul volumului, prin calitatea aburoasă a lentilei, una de mare precizie, totuşi, prin care se filtrează o mare cantitate de stimuli. Un fragment cu alură de autoportret ţinteşte nemilos „problemele” unei fete greu de mulţumit: „slăbuţă ca la (cod) opşpe ani./ intelect bine dezvoltat/ la care vă oblig (rog) să meditaţi./ simţ estetic.// dorinţă de îmbogăţire. – rezolvat –/ galaxie a fericirii neînţelese./ sentimentală. (ei, nah!)/ cu iubire pre iubire călcând./ răzbunătoare cu armele-n teacă/ trădează prin cochetărie/ ŕ la Piaf ŕ la Colette”. Recolta anamnetică are aspect de bric-ŕ-brac, cum se întâmplă îndeobşte, însă voinţa de stabilizare imagistică e mai puternică decât aceea de lăsare în voia rememorărilor, că doar-doar o ieşi la suprafaţă, volatil, un covor cu desen „fidel” iţelor de din dos.

Locul depozitării tuturor elementelor rezultate din călătoria prin tunelul timpului este o „cameră secretă”, desigur, a cărei frecventare nu face, neapărat, bine, dar a cărei ignorare, pasă-mi-te salubră, căci profilactică, ar cauza şi mai tare unei naturi iremediabil proustiene, ar semăna izbitor a trădare de sine. Doar că desfolierea extatică a trecutului e pândită, dintotdeauna, de imixtiunea brutală a dimensiunii cotidiene, una impudică, non-sentimentală, amorală de-a dreptul: „pe străzile cotite cu platani/ voi căuta poveştile uitate demult/ întâmplările acelea care nu se spun./ dacă trecutul s-a stabilit (e flexibil)/ prezentul de ce n-ar fi?/ pasionat de animaţii ghibli/ pot să-mi închipui orice trăsnaie./ la ora h voi deschide camera secretă/ vei fi şi tu/ vom silabisi cuvinte importante/ uite! ah! ura! linişte!/ clipa de-acum ne sparge uşa/ ding-dong”. Refugiul se dovedeşte iluzoriu, ceea ce suspendă şi ipostaza intoxicantă a celui luat ostatic de trecutul său.

Zenitul profesional coexistă, oricum, fără beligeranţă, cu nadirul nevoii de copilărire. Căci fosta adolescentă, admiratoare de voiaje livreşti şi de personaje precum Adnana, a devenit profesoară, situaţie care îi asigură, principial, autocenzura în privinţa scormonirii intimităţii. „Înţelepţirea” pretinsă de social s-a produs doar în ordinea adaptării la exterioritatea unui program de serviciu, perceperea lumii ca teatru de semnificanţi mereu mirabil rămânând aceeaşi. Şcoala ajunge şi ea un teren pe care imaginaţia zburdă liberă, căci bibliografiile nu constituie un balast, ci, dimpotrivă, o amorsă. Şi asta e contagios şi pentru învăţăcei, ceea ce ne determină să afirmăm că am citit aici unele dintre cele mai sensibile poeme despre scenarii paideice (chit că actul de învăţământ nu face casă bună cu metafora, ci cu oponentele ei, caste şi „folositoare”). Navetista îşi exorcizează „condamnarea”: „străbat persiile, chinele, indiile/ defuncte şi europele muribunde. (ştiu că sună aiurea, dar aşa sună,/ n-am spus eu toate acestea, doar citez din memoria universală)/ am câteva întâlniri adevărate/ cu şcolarii mă înţeleg bine./ consider şcoala un fel de invenţie a mea. ca fugile lui bach”. Poeta poate concede (că unii dascăli pot fi anoşti şi compromit materii cu potenţial interesant, că unor copii destinul le va interzice totalmente cititul, că, omul, în sine, nu e predispus la cultivare), dar nu cedează. Sufleteşte, rămâne, fără efort, o gurmandă a categoriilor neplauzibile, o amatoare de feluri insolite, năstruşnic-borgesiene, gen Goethe-le cu frişcă.

Şi mai are, Lucia Cuciureanu, proprietatea de a „creşte” laolaltă cu poemele sale, prin mirări care se cheamă unele pe altele, până la a defini lirismul drept „mierea furată din ştiubeie de trântorul din noi”. Sau, la fel de discret-îngrijorat, ca în toate „reţetele” ei „consolatorii”, drept „o strângere uşoară de mână/ când toate-n jur se prăvălesc”.