Să (re)marcăm şi alte legende ale toamnei: într-un întâi de septembrie se năştea Constantin M. Popa, a cărui statură intelectuală a fost strâns legată de Ramuri. Avertizăm cititorul că urmează rânduri ce-i pot afecta emoţional pe amatorii de traiectorii profesionale şi sociale nerezonabil comprimabile în timp. Amintindu-ne de o voce critică autentică, benignă şi esenţialmente profesorală, recte formatoare, dotată cu acea calitate al cărei echivalent lexical e pe cale de a fi evacuat din practica socială – am numit răbdarea –, nu facem decât să evidenţiem faptul că a trăi în România de azi pentru a ajunge cineva (respectat, nu un cineva din sfera obscenităţii publice, vorba lui Andrei Pleşu) nu implică disoluţia scrupulelor sau a bunului-simţ.

Numai arareori am putut vedea orgoliu atât de natural purtat ca la Constantin M. Popa. Modul său de a se impune nu a conţinut nici o notă scrâşnită, în regimul ideilor s-a simţit ca peştele în apă, iar siguranţa arborată firesc a indus o (binecuvântată!) doză de rezervă şi celui mai agitat preopinent. Dacă ne gândim că, astăzi, cu greu poţi plasa observaţii audibile în faţa hoardei de vanitoşi literari, prezervarea atâta vreme a codului onoarei de către intelectualul craiovean constituie un titlu de nobleţe în sine. Mici de zile, mari de patima încropirii, cu orice preţ, a unui soclu propriu, am cam uitat, îmi pare, să apreciem consecvenţa în buna-credinţă. Or, aci stau, în bună parte, meritele acestui atât de ne-oltean om al reflecţiei, aflat în siajul poftei de adevăr „rece”, maiorescian vorbind, şi nu de adevăr personal, colorat meridional prin atât de popularele ţăţisme, tip „Ce vrea şi ăla ? Păi eu...”. Şi dă-i cu etalarea CV-ului umflat periculos, ca în fabula cu broasca şi boul. Această lume de resentimentari trădaţi de privirea tulbure, piezişă, şi de glasul dat la maximum (ca în maşinile de manelişti) i-a rămas complet străină castalianului nostru.

Relaţia dintre mirajul exercitat de litere şi forţa distructivă a acestora l-a preocupat dintotdeauna pe Constantin M. Popa. Ca împătimit al cărţii şi ca profesor (pentru că există tot mai mulţi dascăli neinteresaţi de vreun model paideic – ei predau doar manualul), nu ar fi avut cum să se dezică de mitologia scris-cititului. A rămas un eleatic în convingerile sale de trăitor în Bibliopolis. Ceea ce nu l-a împiedicat să-şi ritmeze activitatea bogată de interpretant cu incursiuni prin erotetică, prin logica interogativă, ori de câte ori venea vorba despre temeiurile şi riscurile pur umane ale acestei graţioase şi vicioase îndeletniciri

O viaţă de cititor şi formator, dar şi de om care nu a refuzat proiecţia socială, cu toate neajunsurile rezultate de aici, l-a determinat pe C. M. Popa să vieţuiască în intermundiu: pe de o parte, să fie bun rezident al bibliotecii eco-borgesiene, iar, pe de alta, să-şi schimbe, la o adică, identitatea de „idealist” cu una neutră, de anonim prin mulţimea gălăgioasă, ego-centrată şi, nu o dată, vorace în repulsia ei în faţa teoriei (vorbim de accepţia gadameriană din Elogiul teoriei). Din acest motiv a crezut, evident, că formula mundus est fabula suportă şi inversiunea.

Pretinzând a nu avea priceperea trebuincioasă unor activităţi de prospectare şi scanare a pieţei mişcărilor publice, ceea ce ar presupune şi acceptarea unei relaţii „intime” cu mass-media, Constantin M. Popa s-a arătat substanţial informat asupra datului imediat. Aspectul e comun mai multor scriitori de astăzi, care nu au intrat, desigur, în categoria yesmen. Eseistul se situează, cu motivaţiile la îndemână, în zona calmă a celui care ştie că a forţa fraza, respectiv procesul cognitiv, nu poate avea decât o consecinţă – pierderea credibilităţii în ochii martorului atent la ce s-a petrecut în ultimele decade. De mulţi ani, dacă vreau să prind veste despre sensul real al unei situaţii controversate nesesizate, caut comentariul unui literat independent. Se naşte spontan întrebarea spinoasă – ce înseamnă independent? A răspunde e la fel de simplu pe cât a şi fost: a respecta orizontul ideilor care te-au format. Dacă ele au aparţinut maeştrilor spiritului, atunci te vei ruşina în faţa lor şi nu vei dori în ruptul capului să îi sfidezi, sau, mai rău, să îi dezamăgeşti. Unul dintre punctele arzătoare pentru orice ins reflexiv de la Nordul Dunării e de aflat în spectrul minoratului. Aliat devine aici Titu Maiorescu, care încă din 1867 avertiza asupra primejdiei instaurării, fără vreo revoltă salubră, a adjectivului „mic” în retorica celor ce comiteau stihuri. Nu este neapărat nevoie să fii teoretician al specificului naţional sau doctor în psiholingvistică pentru a realiza că ocurenţa unor termeni spune destule, şi grave lucruri, despre anvergura emitentului lor. Dispersarea eforturilor, deturnarea energiilor şi, iarăşi, maioresciana atenţionare asupra blocului de marmură, singurului bloc, pe care-l ai la dispoziţie şi rişti să-l transformi într-o „figură caricată” sunt traseele din jurul unei opere (cam necitite) precumŢiganiada.

Spre a citi (cu randament) trebuie să cunoşti, dar ca să cunoşti trebuie să citeşti. Adagiul (comentat sistematic de Paul Cornea) are darul să neliniştească orice cărturar autentic. Astfel că C. M . Popa s-a tulburat întotdeauna când a simţit că a întârziat în procurarea unei cărţi noi, de ideile căreia a vrut să ia numaidecât cunoştinţă, pentru a se bucura din toată inima când a avut ce împărtăşi, dintr-o lectură sau experienţă recentă, unui confrate care de-abia a absolvit Literele ori dibuie scrisul. Fără emfază, fără aerul de guru caracteristic fuduliei provinciale şi, mai ales, fără accente profetice. Sufletul său luminos s-a ferit de discursurile polare, iar cu astfel de fapte se ajunge la doritul policentrism cultural, la eliminarea sau, măcar, la „îmblînzirea” bovarismelor zonei.

Cum a înţeles colegul nostru noţiunea de prietenie constituie iarăşi, fără vorbe mari, un motiv de entuziasm. Câtă vreme stilul întrunirilor scriitoriceşti, spontane au ba, se roteşte în jurul bârfei cu parfum de execuţie, abordarea moderatului nostru concitadin are de ce să mire. Pentru el nu a fost validabilă niciodată sintagma, teribilă, ca efecte, aici în sud, les absents ont tort. Predictibile gesturi: chiar rezervele dur formulate la adresa cuiva nu decolează, în ciuda condiţiilor propice, spre delirul injurios, riguros oltenesc. Cu discreţie şi simţ deloc înrobitor al disciplinei, C. M. Popa a depăşit rupturile dintre a şti şi a fi, drept care nu l-ai putut prinde vreodată în exerciţiul sofisticii. Demonstraţiile sale sunt curate, eliberate de suspiciuni, preţuind mai mult eleganţa traiectului logic decât elansarea speculativă. Încă o dată, buna-credinţă structurală, dublată de „iluzia” că există întotdeauna cel puţin un tunel între lumile incompatibile, l-a făcut să gândească mereu constructiv, în spiritul vorbei lovinesciene pe care a pătruns-o cu sagacitate, cu concreteţea, adică, a unui efort propriu: „obligaţiile faţă de viitor depăşesc pe cele faţă de trecut”.

De aceea l-am admirat pe Constantin M. Popa (o curiozitate oarecare: câţi juni actuali, ultratitraţi, pot formula, nesiliţi, o propoziţie care începe cu „L-am admirat pe...”?), şi tot de aceea afirm că avem nevoie de astfel de oameni ai echilibrului, adică adversari ireductibili ai obscenităţii publice. Se vor mai fi născând – important e să nu-i stricăm sufleteşte cu obsesiile şi frustrările noastre.