Aş porni elogierea opului Rodicăi Pospai Păvălan, Oameni şi cărţi din Sudul Doljului (Fundaţia-Editură Scrisul Românesc, Craiova, 2021), ancorându-mă la o sintagmă a lui M. Kogălniceanu (antologat în Gândirea românească în epoca paşoptistă, de Paul Cornea şi Mihai Zamfir, EPL, 1968, vol. II, p. 159), „ fama nu are încă trâmbiţe pentru noi”. În strânsă legătură cu alertarea anterioară, Mircea Martin formulează tema aproprierii identităţii în termenii bunei balanţe între idiomatic şi universal: „Căutarea aproape obsesivă a identităţii nu trebuie să surprindă în cazul unei culturi mici, aflate la o răspântie de influenţe şi obligate să păstreze mereu un echilibru poate prea dialectic între o deschidere şi o închidere la fel de necesare, între grija de a nu pierde şi aceea de a nu se pierde” (G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 13). Reţinem termenul, cu semantică retro, famă.

Cum se face fama? Cu mari eforturi, răspundem noi, aici. Respectiv, nu prin lozinci, nu prin superlativizare facilă, nu prin decretare a elecţiunii divine pentru tine, ca ales.

În acest punct se dovedeşte merituoasă contribuţia Rodicăi Pospai Păvălan, corect calibrată epistemologic, extrem de utilă unui cercetător care urmăreşte vectorii, sau latenţele, cum vrem să le spunem, cuprinse în atâtea biobliografii expuse într-un format inteligibil şi citabil. Se observă, presupun, că încerc o conjecturare a locului/ locuirii (spirituale) cu globalizarea. Al doilea termen e, desigur, mai tare, din motivul că e pe buzele tuturor. Dar repertorierea valorilor deduse genetic, istoric sau altminteri dintr-o zonă ni se pare importantă. Munca asiduă de aici nu intră, desigur, în contradicţie cu proiectul general, asumat, al globalizării, fie că el ne place, sau nu. Destui au înţeles că satul planetar are destin unic, recte comunitar, ceea ce atestă o conştientizare culturală a societăţii deschise şi prospere. A intervenit şi faptul că resemantizarea naţionalismului şi a gloriolei sale s-a produs pe cale intens – deşi discret – pedagogică. Nicolae Balotă, spre pildă, avertizează sec: „Revendicarea orgolios-agresivă a oricărei purităţi este profund impură”. De aici, o premoniţie – „Războaiele viitorului vor fi cultural-religioase” –, raportabilă imediat la două imagini defavorabile românilor, una mai veche, aparţinând lui Keyserling, cel din Analiza spectrală a Europei, alta de notorietate recentă, construită de Samuel Huntingdon, în The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order. Ambele studii imagologice sugerează că această zonă a Balcanilor, greu domptabilă, ar mai rămâne în stand-by până la autoclarificări identitare. Autoscopicul, de care suntem atât de mândri în proză (în epica masivă eseistică) conferă şi întreţine un sentiment ceţos al abisalităţii comportamentale, mit evident naţionalist.

Am dorit să configurăm, anume, un fel de escortă critică la discursul dedicat valorilor regionale, pentru mai dreapta cinstire a demersurilor ca atare. Cum spuneam, miza e una majoră, parte redevabilă concreteţei locuirii spirituale, parte văzută ca axiologizare a unui teritoriu, ca metodă.

Prin popularea, simbolic vorbind, Piemontului Bălăciţei cu sârguincioşi ai exerciţiului memoriei, se face un pas înainte spre cunoaşterea rădăcinilor, a succedaneelor acestora, a obârşiei, în genere. Mai mari sau mai mici de statură, ca poziţie într-o ierarhie valorică, cei evocaţi/ invocaţi în volum rămân repere catalizatoare pentru oricine citeşte, în principiu, şi observă cum se face o carieră şi cum ajungi să-ţi rezervi (sigur, să-ţi fie rezervat) un loc al tău în postumitate.

Cum se face? Răspunsul e previzibil şi transpare din toate rândurile dedicate „personajelor” cărţii comentate aici, spre exasperarea acelora dornici de afirmare rapidă: tot prin muncă, şi anume cea de bibliotecă, pentru care îţi sunt absolut necesari muşchi mentali, dar şi fizici. Plus ochi antrenaţi să distingă, în muntele de date, esenţialul de epifenomen. O mărturisire personală/ oficială spune mult despre cineva dedicat, sau predestinat, cum vreţi, să facă astfel de hărţi spirituale: „De bază în documentare a rămas munca de bibliotecă şi foarte mult material se datorează fondurilor Bibliotecii «Alexandru şi Aristia Aman» din Craiova, unde şi activitatea mea se desfăşoară de peste douăzeci şi cinci de ani. Înainte de toate, a fost un privilegiu găsirea la raft a foarte multor lucrări ale autorilor respectivi, de la fondul tradiţional până la zonele cărţilor recente”. Reţinem, ca accent preţios în analiza noastră, cuvântul privilegiu. Câţi, oare, să ne fie iertat retorismul, au conştiinţa faptului că relaţia cu raftul de cărţi nu e împovărătoare, ci constituie un privilegiu? Pentru destui, a frecventa biblioteca echivalează cu un soi de penalizare, de abstragere, cum ar veni, de la hedonismul vieţii, pricepute ca laisser-faire. Ne grăbim să afirmăm că nimeni nu limitează vreo libertate a fiinţei, e lucru consacrat de legi, dar, dacă vrei să fii ascultat, dacă visezi, cumva, să ai vreo autoritate când cuvânţi, nu importă publicul, atunci e necesar să te întemeiezi pe ceea ce se găseşte într-o bibliotecă. De acord, patrimoniu se găseşte şi în muzeu, asta e zestrea omenirii, dar „traducerea” exponatelor muzeale tot prin ghiduri scriptice se face.