Aproape de fiecare dată când evocăm ceva, mai ales prin modalitatea imperfectului, apare suspiciunea că am putea fi nostalgici. După tinereţea apusă, revăzută (mai precis – revizuită) proustian, după un cronotop dintr-o lectură de-a copilăriei, după o epocă prosperă şi degrabă pornită spre iertat orice (vezi eseul lui Steinhardt despre lumea lui Caragiale).Iată frecvente secvenţe retorice: „Eram în lipsuri, dar fericiţi, pentru că eram îndrăgostiţi”, sau „Înainte era mai linişte, nu te zăpăceau ăştia cu ştirilor lor”, sau „Mergeam fără griji pe stradă, nu erau pericole, aveam ce ne trebuia, dacă nu, făceam rost”. Putem să-i cităm, în registru mai sobru, şi pe clasicii noştri: „timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”. De ranforsat cu imaginea protagonistului lui Marin Preda ca fumător impasibil, pe stănoaga podiştei: „din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop”. La noi, termenul nostalgic s-a resemantizat, într-un fel, ajungând, în discuţii social-poltice, în special, să trimită spre o zonă a peiorativului, populată de greu adaptabili, de inşi osificaţi într-un imaginar cu itemi revoluţi, de sceptici cronicizaţi ori de mizantropi tot mai încurajaţi în maladia lor de starea generală a omenirii sub asediul pandemiei.

O categorie aparte, nu doar pentru români, însă la mioritici e vorba şi de o desprindere sângeroasă – unicat! – de comunism, o reprezintă oftătorii după viaţa „tihnită” din vremea dictaturii. Motivele suspinelor acestora? Puzderie! – din care reţinem, sociologic, pentru podium, „salutara” absenţă a dezbaterilor publice, asociată, azi, cu vacarmul inductor de confuzie şi la fel de „benefica” izolare faţă de „blestemăţiile” Occidentului, respectiv narcomanie, pedofilie, arghirofilie şi alte vicii, întrucât Ceauşescu decisese să fie autonom (sic!) financiar, invocând, la tot pasul, cum încă procedează dictatori actuali, neamestecul în treburile interne.Ignorarea faptului că acest neamestec se traducea printr-un dispreţ suveran faţă de ideea vestică a drepturilor omului ţine, din nou, de confuzia semănată, cu bună ştiinţă, în mintea cetăţeanului, pentru care e absolut convenabil ca propria-ţi persoană să fie elogiată pentru meritele strămoşilor apărători de glie, în vreme ce ansamblul relelor e pus pe seama străinului, care e musai lacom, imperialist, tăietorul pădurilor tale preţioase, că doar de-asta a fost şi este cotropitor, nu? Degeaba, constatăm, atenţiona un Friedrich Hayek asupra relaţiei, aparent paradoxală, dintre ambiţia autonomizării şi drumul către servitute, căci să nu ne iluzionăm: criticii comunismului nu au fost şi nu sunt citiţi de staliniştii de vocaţie, pe de o parte, iar, pe de alta, atunci când, totuşi, apar analizaţi, sunt „ornaţi” cu toate atributele minciunii şi, vezi bine, ale tehnicilor manipulării. Lasă că marxiştii, cei mai mulţi, nu au deschis Capitalul, op care demonizează, între altele, proprietatea privată, la care tânjeşte, de fapt, prioritar, bolşevicul, şi-o şi obţine, în ipostaza de şef. Cât despre cei mărunţi, ei au soarta decisă de porcii din Ferma animalelor. Nu sunt în cauză doar cei cu două picioare, precum înaripatele din parabolă, ci şi naivii, care mor pentru o himeră, cum e bietul cal Boxer, încarnare de tot tristă a stahanovismului.

Dar să revenim la of-ul care coagulează un număr însemnat de conaţionali – orientarea precară în arena socială, vizibilă în momentele electorale, care provoacă, cel mai adesea, un potop de înjurături, democratic plasate şi eliberatoare de energii. Pluralitatea opiniilor, după decenii de gândire impusă de comisarii ideologici, riscă să fie percepută ca nenaturală, ca producătoare de haos. Aşa s-a ajuns, prin nivelare mintală, la asocierea dialogului cu cearta. Or, cine agreează contrazicerile, lesne derapante în atacuri la persoană şi la puneri la zid în virtutea principiului, pare-se peren, după care cine nu e cu noi e împotriva noastră? Zici ca mine, sau agregarea noastră dependentă de Political Correctness te va compromite mai devreme sau mai târziu ca pe un corupător de suflete. Gânditorii independenţi, începând cu Socrate – ce banalitate!, ai zice – au avut o soartă tristă sau tragică.

Grav este când atare subiect, imposibil de camuflat sau de escamotat, intră în vizorul tinerilor, adică pe teritoriu pedagogic. În acest punct, după noi, stă esenţa sănătăţii unui neam: cum procedează dascălul pentru a întoarce mentalul celui în formare, de la presiunea logicii statistice – în capul trebii găseşti, fără efort, cinici, guralivi şi incapabili profesional, în vreme ce un om serios, decent şi echilibrat în limbaj şi comportament pare un soi de alien, în tot cazul nerecomandabil pentru luptele lipsite, îndeobşte, de onoare, din sfera politicii – la o logică în care buna-credinţă, şi, mai ales, buna-cuviinţă înseamnă adevărata scrisoare de recomandare. De unde şi acuzaţia, uneori exprimată, când tânărului i se permite o părere şi nu e reprimat de dascăl, alteori plutindă în aer, de laşitate a intelectualului. Greu, teribil de greu să suporţi asemenea anatemă, când ştii că te-ai străduit o viaţă să demantelezi mitul omului unidimensional, sub orice formă s-ar manifesta el. Doar că ariviştii ultra-gălăgioşi sunt duium, şi vocea ta nu e audibilă pe fondul scrâşnetelor acestora; în plus, orice ai propune pentru salubrizarea moravurilor civice e de natură, fireşte, să lovească direct în puternicii zilei.

Unii, ceva mai cultivaţi, sau simpli snobi, deplâng babilonia iscată de procedurile democratice, axate pe motorul care evită staza tematică şi se numeşte, pentru omenirea civilizată, audiatur et altera pars. Se exprimă, cu alte cuvinte, atât de mulţi şi diferiţi între ei, încât nu mai înţelegi nimic. Aspectul incriminat de cetăţeanul derutat (o ipostază a turmentării caragialeşti) intră în coliziune, tot de ordin logic, hélas, cu reproşul aceleiaşi categorii cum că nu se explică destul în media, că nu se vorbeşte suficient „pe sticlă” despre cutare chestiune sensibilă, că să mai aflăm şi alte păreri. Pentru cel ataşat ideii conform căreia decide cârmaciul şi pentru tine, multitudinea punctelor de vedere e o aberaţie. Găsim potrivit să ne autorizăm de la Paul Zumthor (din Babel sau nedesăvâşirea), care, menţionându-l pe Barthes cu o propoziţie optimistă („Plăcerea textului înseamnă un Babel norocos”), insistă, totuşi, pe reverberaţiile nuvelei lui Borges, Biblioteca Babel, „care ne întemniţează într-un univers fără semnificaţii, căruia, în zadar încercăm noi, cu disperare, să-i descoperim coerenţa, conştienţi totodată de schizofrenia oricărei vorbiri şi de neantul în care ne-ar arunca tăcerea”. Cum spuneam la început, iarăşi ne confruntăm cu nostalgia, acum aceea a limbii primordiale, „perfecte”, care presupunea şi un fel de egalitarism, invocat copios de toţi stângiştii. Dacă e să forţăm, doar un pic, atunci ne gâtuie de-a dreptul regretul că nu am trăit înaintea păcatului originar, ceea ce, desigur, e de tot râsul. Cam pe aici se înfundă ideaţia, altfel onestă, căci implicăm prezumţia de nevinovăţie, a nostalgicului, a cărui boală sufletească îl va purta mereu spre un tărâm de vis, insondabil şi improbabil. Expurgat de rău e, spre pildă, arealul din Rivendell, populat de nobilii elfi, deţinători ai secretului nemuririi. Întrebaţi-l pe Elrond, căpetenia lor! Sau, şi mai bine, pe descoperitorul lor, J. R. R. Tolkien.

Tot astfel se explică mai uşor căutarea înfrigurată a unui tătuc cu rol de guru în orientarea şi tropismele alegătorului. Cineva care să-i spună pe şleau, într-un limbaj pauper semantic, dar imediat decodabil, unde să pună ştampila pe buletinul de vot, să nu procedeze sadic, precum corifeii statului de drept, adică să-ţi baţi singur capul pentru a opta între zeci de cântece de sirenă. E de domeniul evidenţei că asemenea înfometat după ghidaj, care nu realizează că îşi calcă singur în picioare demnitatea, nu i-o răpeşte niciun străin perfid, a fost, ca elev, avid solicitant de comentarii de-a gata, la română, să le memoreze papagaliceşte ori să aibă ce copia, tot aşa, ca să evite migrenele provocate de parcurgerea unui roman şi de înţelegerea unor acţiuni de acolo. Dacă îi atragi atenţia că nu se poate să scrii „Ion al Glanetaşului era sărac. Aceasta o seduce pe Ana...” din motiv de acord, ţi se retorchează, nonşalant, că „aşa era acolo, în xeroxul ăla, ce atâta teorie pentru nimic!”. La fel de rapid ţi-l faci ostil pe adultul în faţa căruia îţi scapă o părere nefavorabilă despre vedeta lui preferată, parlamentar sau analist politic.Uneori şi cântăreţ ori actor. Eventual şi vreun fotbalist. Dacă energumenul a hotărât că adevărul, unic, bineînţeles, se află în gura de aur a vedetei sale, fixarea se face atât de bine în cerebel încât e capabil să ajungă la manifestări sociopate în situaţia că te legi de steaua lui călăuzitoare. Şi vine, inevitabil, adagiul nostalgic: „era mai normal înainte, nu-ţi băteai capul, îţi vedeai de treabă”. Adică mai cârpeai, mai furai, mai abuzai, râdeai de enoriaşii care se duceau, ca oile, matinal, la muncă, şi îi execrai pe americani. Scena chefului din Balanţa lui Pintilie, (cu primarul şi preotul „naţionalişti”, interpretaţi magistral de Rebengiuc şi Dorel Vişan), de exemplu, constituie un epitom suficient de convingător pentru gândirea extremistă, născută din resentiment şi destinată înfrăţirii cu brutalitatea.

Sper că am fost clar: una e nostalgia artistului, a lui Creangă sau Alain-Fournier, a lui Resnais sau Tarkovski, şi cu totul altceva văietătura celui care, nesuportând prezentul entropic, vrea altundeva, unde să fie totul comod şi armonios, fără cărţi şi cultură, în speţă, fără competenţe de învăţat. Poetul Ion Barbu i-ar fi sugerat starea de nenăscut, ca soluţie pentru toate neajunsurile acestei vieţi pline de zgomotul şi furia beligeranţei dintre ideologii.