Problematica stipendierii/ sprijinirii culturii e la fel deveche şi de relevantă precum aceea a filosofului-rege, şi coboară, de la proiectul iluminist (un soi de „omenire educată”), articulat de Diderot, d’Alembert şi de confraţi în preţioasa lor Enciclopedie, până la controversatele gânduri ale lui Platon privitoare la statutul poetului în Cetate. În Epoca Luminilor, cu reminiscenţe deloc neglijabile până astăzi, chiar dacă nu conştientizate (câţi diriguitori ai culturii şi învăţământului i-au citit, temeinic, pe Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau D’Holbach?), se calculase până şi anul în care, prin eforturile susţinute şi concertate de răspândirea educaţiei, oamenii vor ieşi, cu toţii, din bezna analfabetismului: 2440. Ceea ce ar fi echivalat cu accesul universal la fenomenul cultural, prin asta înţelegându-se, cum ar fi natural sau ne-ar plăcea nouă să credem, şi accesul la instrumentele aprecierii unei opere de artă şi ale formării unui gust, expresie a autonomiei cetăţeanului în materie de reflecţie şi, practic, a libertăţii, cuvântul aflat, atunci şi acum, pe buzele şi în planurile tuturor.

Judecând, azi,lucrurile, prin datele indicatoare ale unui clar declin al consumului cultural şi ale sporirii abandonului şcolar, ai impresia persistentă şi absolut neplăcută, chiar revoltătoare, că elanurile, în fond larg-civice, ale iluminiştilor formează o pagină de utopie istoricizată. Iar tiranii de azi, când aud (dacă aud!) de despotul luminat, au o grimasă care denotă condescendenţă, dacă nu dispreţ. Însă tiran nu e doar un şef de stat autoritarist, şi, automat, megaloman – poate fi, la fel de bine, un ignorant pus în fruntea trebii în materie de politici vizând spiritualitatea unui popor, mai precis vizând gradul de îndepărtare de superstiţii (vezi, din nou, obiectivele, în mare parte actuale, ale Enciclopediei) şi de judecata masificată. Dincolo de hulitul, dar încurajatul, consumerism de sub ochii noştri, vedem ca apogeu al prăbuşirii nivelului cultural general amploarea impactului miturilor naţionaliste, condensate în protocronismul anilor ’70 şi ’80. Tentaţia de a identifica priorităţi autohtone peste tot e, din nefericire, vie şi animatoare de proiecte şi fonduri uriaşe, căci, în mintea unora, rămasă ceauşistă, retorica preeminenţei elementului românesc s-ar traduce prin patriotism.

Cum adică să nu investeşti în sentimentul patriotic, care prinde bine şi mobilizează energiile din şcoli, spre satisfacţia multor părinţi, educaţiei înseşi în „calma” epocă dominată de concepţia centralist-dictatorială şi paternalist-etatistă? Prin urmare, nu prea mulţi dintre contemporani se declară deconcertaţi când sunt încurajaţi să creadă că Învăţăturile lui Neagoe Basarab ar fi mai profunde decât Principele lui Machiavelli, că revoluţia lui Horea ar anticipa Revoluţia franceză, şi că limba română ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, anterioară limbii latine, de unde şi ideea nebuloasă, dacă nu burlescă, conform căreia înţelepţii vechilor egipteni şi greci s-ar fi autorizat, prin pelerinaje, de la un fel de axis mundi dacic, situat în zona Sfinxului din Bucegi. Sintetizând, am fi principalii fondatori ai Europei, aşa că să fim stimaţi pentru asta, în ciuda precarităţii evidente a traiului şi a infrastructurii la urmaşii fondatorilor.

Cum combatem asemenea reprezentări mentale, perturbatoare de logică, la nivelul statului? Deşi, cum spuneam, există o pătură social realmente semnificativă care nu ar dori combaterea unui set de valori care ne pune într-o lumina convenabilă, chiar agreabilă – ce dacă e bovarism curat! Discursul consolator şi reparator moral, fie şi cu ingrediente fanteziste, cu potenţial periculos, propulsat de complexul de superioritate, e capabil, cum am văzut nu o dată în istorie, să bată orice logică. De aici până la sentimentele anti-UE şi anti-NATO e o cale scurtă, flancată, pentru a deveni şi mai scurtă, de aclamaţiile partidelor cu mesaj extremist şi revanşard (totuna!). S-ar putea retorca, la asemenea manifestări, cu grund populist, că fenomenul e pan-european şi reflectă scepticismul populaţiei faţă de eşecul sau lentoarea unor proiecte europene. Dacă mai punem la socoteală, pentru a canaliza discuţia spre ce ne doare, ca pedagogi, în primul rând, alocările arbitrare ori netransparente de fonduri pentru cultură şi confuzia evidentă din mintea unor decidenţi în domeniu, între creaţie artistică şi animaţie culturală, atunci nu ne mirăm că se înmulţesc vocile care văd ca inutilă intervenţia statului în salvgardarea culturii. Să se descurce singuri artiştii, spun acele instanţe care deţin putere socială, şi să nu ceară de la foruri, că dau impresia neplăcută de asistaţi, ceea ce e asimilabil lipsei de demnitate. Destul de dur spus, şi pe şleau, aspect aplaudabil însă pentru omul clădit exclusiv pe dimensiunea materială a vieţii.

În legătură cu insul care vede cultura drept a cincea roată la căruţă, câtă vreme el are în cap, prioritar, dificultatea procurării mâncării, ne amintim de replica lui Moromete (care nu îl incriminează neapărat pe el, căci vorbim de un fond mentalitar comun pe atunci, fond pare-mi-se, rezistent şi ulterior) la adresa pasiunii pentru învăţătură exprimate de mezinul Niculae, susţinut acerb de mama sa: „Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Nu se întrevede niciun strop de simpatie pentru actul lecturii, văzut ca împlinire strict individuală (de fapt statul în proximatea cărţilor e tratat ca un capriciu, sau, mai apropriat, ca moft), câtă vreme comunitatea are nevoie stringentă de braţe de muncă. Aşa se explică şi suspect de populara zicală, rostită cu emfaza celui care e sigur că-şi legitimează lipsa de cultură: unde e multă minte, e şi multă prostie. Altfel spus, prea multă carte tâmpeşte. Nu e departe, ca notorietate, nici adagiul din Creangă referitor la studiile în străinătate, menite să fie emancipatoare, după care unul s-a dus la Paris bou şi s-a întors vacă. Prietenul humuleşteanului, naţionalistul Eminescu, blama şi el formele, incipiente în fond, de cosmopolitanism: „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât cravatei cum se leagă nodul/ Ş-apoi ni vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.// Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele”.

De mare succes s-ar bucura acum, foarte probabil, nişte spuse de-ale lui Tolstoi, taxate, de specialişti, ca aberaţiile unui mare om, dar îmbrăţişabile de „omul muncii”, zis şi „talpa ţării”. Iată câteva panseuri de-ale scriitorului rus, din micul op intitulat Ce este arta?, cu un puternic iz bolşevic, chit că datează din 1898. Citez, în continuare, din René Wellek (Istoria criticii literare moderne), care analizează textul fără empatie, cu amărăciune de fapt, şi oferă citate (marcate, aici, cu ghilimele franţuzeşti) demne de reflecţie: „El [Tolstoi] respinge […] ideea că pentru a aprecia această artă [e vorba de nişte povestiri scrise de copii de ţăran de unsprezece ani, socotite capodopere de autor] e nevoie de educaţie artistică. «Cine a spus asta? Ce dovezi poate aduce? Este doar un şiretlic, un subterfugiu pentru a ieşi din situaţia disperată în care ne-a adus orientarea falsă a artei noastre, apartenenţa ei exclusivă la o singură clasă».[…]Concepţia lui Shakespeare a fost aristocratică şi ostilă poporului. Shakespeare nu numai că a fost imoral şi indiferent la religie, dar a fost şi un artist slab […]. La sfârşit, Tolstoi schiţează o imagine a artei aşa cum speră că va fi ea într-o societate mai bună, creştină. Nu vor exista artişti specializaţi, profesionişti; activitatea artistică va fi accesibilă tuturor [...]. Arta viitorului va fi produsă de toţi membrii comunităţii care vor simţi nevoia unei asemenea activităţi […]. Artistul viitorului va duce viaţa unui om obişnuit, câştigându-şi existenţa printr-o muncă oarecare. Pentru activitatea lui artistică nu va fi plătit”. Reţinem, uşor, termeni intens circulanţi, în zilele noastre, cu numeroase urechi sensibile la ei: ostil poporului, tuturor, muncă oarecare (creaţia nu intră în sfera muncii!), societate mai bună.

În loc de concluzie: ni se pare evident că se cuvine ca un stat responsabil, mai ales dacă clamează interesul pentru latura spirituală a poporului, fie ea şi relaţionată, cam apăsat, cu identitatea naţională (de parcă creatorii n-ar avea aceleaşi nevoi libertare peste tot în lume!), să se implice financiar în actele culturale. Şi-aşa, la noi s-a trecut anevoios (cu rezerva că nu am garanta că, realmente, s-a trecut)de la, iarăşi, popularul „Artiştii trebuie să înţeleagă că există doar pentru satisfacerea nevoilor publicului” la guvernamentala formulare, relativ recentă şi cam timid exprimată parcă, după care cultura „nu e consumator de fonduri, ci generatoare a dezvoltării economice durabile şi a coeziunii sociale”. Destul de pompos şi pretenţios spus, dar e un pas înainte în raport cu sintagma „cultura înseamnă risipirea banului public (acuzaţie gravisimă – n. m.), pentru că nivelul cultural nu creşte deloc prin alocarea de fonduri, fie ele şi generoase, nu se cumpără cărţi, nu se merge la operă sau la teatru, românul nu poate să lege coerent două vorbe etc”. Cum ar veni, imaginea unui butoi al danaidelor...