Vreo două fantome, nu una singură, ca să parafrazăm începutul Manifestului Comunist din 1848, bântuiau Europa în zorii secolului al XX-lea, şi, ulterior, mapamondul, fără să dea semne de oboseală nici astăzi, chit că trecute prin diverse operaţii estetice. Prima, născătoare a bolşevismului, îi are, drept „taţi”, pe Marx şi Engels, doi agitatori care proferau ideea că totul trece prin stomac, de unde inevitabilitatea luptei de clasă. Mai complexă ceva, dar tot reducţionistă epistemologic, cealaltă viza interiorul uman, stăpânit de un subconştient indomptabil, (de)reglat de pulsiunile sexuale, misterios şi, desigur, periculos. Naturalismul, în literatură, şi freudismul, întemeiat pe experimente de retorică ştiinţifică, constituie, aşa-zicând, corpul fantomei numite abisalitatea rasei.

Ca machete intelectuale simplificatoare, marxismul şi psihanaliza ilustrează şi celebrează tentaţia externalizării unei caracteristici a lui homo sapiens, aceea care chiar justifică atare definire latinească: procesualitatea cunoaşterii. Schemele mentale invocate au aceleaşi explicaţii şi soluţii pentru absolut orice tropism uman, individual ori masificat – dictatura proletariatului, confesiunea pe canapea, eventual sub hipnoză, în speţă, acreditându-se noţiunea de precaritate inexorabilă a fiinţei, în contrast vădit cu imaginea nobleţei, epitomizată de motivul sacrificiului, expusă de doctrina cristică. În parcursul lui Isus, nu e nimic de-a gata, există o copilărie, ezitări, ispitiri, chiar întrebări nedumerite. Totul se etajează, e graduală purificarea sufletească, metafora dominantă e una arhitecturală, a scării de urcat, pe scurt, e procesualitate.

Fantomele cu pricina, spuneam, fac o frumoasă carieră, ba chiar trăiesc a doua tinereţe, dacă te uiţi la ce refugii găsesc oamenii buimăciţi de discursurile politicienilor, în mare măsură, supărător de vizibil, utopizante. Bun, constatări de tipul evidenţei, s-ar putea spune, demantelabile imediat de voci cu incontestabil calibru intelectual. Demantelabile? Se pare că atari generalizări şi simplificări teribile ale realităţii umane (guvernarea stomacului sau a lui basic instinct) nu au fost, defel, avariate de criticii avizaţi, partizani, în speţă, ai liberalismului doctrinar (care, după mine, unul, consună esenţial cu incipit-ul Declaraţiei de Independenţă de peste Atlantic, din 1776, cea care stabileşte ca prioritate absolută prezervarea drepturile date, de Dumnezeu, ca daruri oamenilor – viaţa, libertatea şi căutarea fericirii – „Life, Liberty and the pursuit of Happiness”). Între gregarism şi meritocraţie s-a menţinut acelaşi raport pe care îl indică rapoartele sociologilor ori cele privind demografic lumea: câţiva intelectuali (precum Raymond Aron şi discipolii săi, dar pun aici şi creatorii lucizi, de tip Orwell) avertizează asupra pretenţiilor marxismului, însă limita ecoului spuselor lor e totuna cu limita transmiterii în public. Pe scurt, vezi numărul de cititori a ceva. Orice, fie şi graffiti. Apoi, ca nuanţare, vezi numărul frecventatorilor de librării, biblioteci, muzee, situri de patrimoniu cultural, mă rog, locuri de depozitare a spiritului. Şi încă, mai sensibil, aproape imposibil de departajat, vezi cifrele care indică drumeţii culturali, armatele de gură-cască de prin lăcaşuri ale spiritului, y compris categoria Verdurin, „impusă” de Proust, în raport cu cei care înţeleg esenţa artei.

Ipoteza evacuării procesualităţii inteligenţei în numele vitezei necesare (!) nu e deloc nouă. Ea beneficiază şi de o teoretizare pur pragmatică, încă valabilă, după cum se vede, ba chiar prosperă. Vorbesc de Frederick Winslow Taylor, inginer american (mort prin 1915), părinte al aşa numitului scientific management, al cărui nume poate fi considerat, simbolic, la antipodul reprezentărilor simbolice din reflecţia religioasă. Studiind relaţia timp-mişcare (la nivel uman), el a analizat operaţiunile necesare manufacturării unui produs într-o fabrică, ţintind la eficientizarea procesului. Fiecare operaţie era, ca să zic aşa, descompusă în factori primi, cu scopul de a se elimina gesturile inutile, mărindu-se, subsecvent, viteza. Dacă luăm în considerare că, între timp, peste ale noastre munci şi zile au venit şi upgrades cu faţă umană (grija crescândă pentru environmentul de lucru, pentru atmosferă, cu păpuşi ce reproduc şefii ce pot fi astfel înjuraţi, pentru defulare etc.), atunci n-avem de ce să ne panicăm. Taylorismul veghează (ţineţi minte monitorizarea video din Timpuri noi – altminteri, film mut – al lui Chaplin?) şi ţine turbulenţa sfîrşitului lumii la distanţă salubră. Plătit bine şi abonat la defulare, uvrierul contemporan, emancipat şi deja middle class, nu prea se mai complică – asta dă migrene! – cu problemele planurilor secrete ale lui Dumnezeu.

Emancipate complet de ideea divinităţii sunt lozincile şi practicile Inteligenţei artificiale. Acum ceva timp, un racordat la noutăţile americane, Andrei Codrescu, observa efectele externalizării gândirii spre aparatură: „Singurul lucru care există în interior este un hiperconformism, o aplatizare a tuturor diferenţelor, o masă mecanică şi colectivă fie manipulată, fie care manipulează încercările sociale, politice, economice şi filosofice. Acest gen de interior nu poate fi decât rezultatul unei noi naturi instituţionale, al unui proiect ce s-a dezvoltat rapid, al unui nou automatism birocratic care separă organele de dezacord, inclusiv, mai cu seamă, gura. De aici majoritatea tăcută”. În satul global, aşadar, exhibarea gustului particular riscă să ducă la autoanulare retorică, aspect foarte grav în toate direcţiile, mai ales psihică. Subsecvent, se pierde apetitul (pentru aventură, libertate) şi se încurajează pasivitatea, căci, ţine să precizeze Codrescu, „această nouă natură are puţin de-a face cu ideologia, ea este mai degrabă o funcţiune a structurilor tehnologice care îi leagă acum pe fiecare de un nou sistem nervos electronic. Noua pasivitate este rezultatul tehnicii hormonal-electrice” (am citat dintr-un volum declarat pesimist, dedicat globalizării, The Dissappearance of the Outside). Utilă ni se pare alăturarea acestei îngrijorări cu entuziasmul unui Alvin Toffler, care ajunge destul de uşor la tonul peremptoriu în pledoaria lui pentru tehnică: „«Golul» care trebuie închis e de natură informaţională şi electronică. Nu e un gol între Nord şi Sud, ci între lent şi rapid” (în Powershift). Dacă ar fi aşa, misionarismul postmodern ar reprezenta soluţia, cum s-au şi făcut experimente, în sensul deplasării unor echipe pe insule aflate la 30 de ore cu avionul de Paris, şi la zeci de ore cu barca una de alta, pentru a monta băştinaşilor, trăitori într-o cultură totemică, conexiune la Internet. Fapta a fost raportată drept una nobilă, generoasă, s-a evidenţiat curajul misiunii ş.a.m.d. Traducerea mediatică a faptei, care i-a lăsat indiferenţi pe aborigeni, se înrudeşte cu gloriola acelor mega-concerte cu super-artişti care se reunesc pentru a strange fonduri pentru subdezvoltaţi, banii obţinuţi urmând a fi administraţi de guverne (de rit marxist) care emană sărăcie şi corupţie.

Revenim, inevitabil, la domeniul umanioarelor, la posibilităţile şi limitele lor. Aici, pariul nu se poate exprima, îmi pare, decât prin instalarea, la loc de cinste – loc „slăbit” până la debilizare, în ultimele decade post-post-moderne – a unor concepte precum moralitate, adevăr şi onestitate, subsumate, evident, bunei-credinţe. Agreez opinia lui Tzvetan Todorov (dintr-un dialog cu Ion Pop, cuprins în Ore franceze, II), după care „un scriitor moral nu e cel care oferă bune lecţii de morală, ci unul care scrie cu cea mai mare exigenţă interioară faţă de sine, care ajunge la gradul de adevăr omenesc cel mai înalt”. În plus, nici optimist, nici pesimist, gânditorul ştie bine că trebuie să spună lucrurilor pe nume, fără emfază şi grijă expresivă deplasată, prin urmare datoria sa e de influencer (în sensul propriu al cuvântului): „...fiinţa umană nu e nici bună, nici rea, ea e nedeterminată, ea poate fi transformată în direcţii opuse, deci există mereu o posibilitate de intervenţie. Aşa înţeleg eu deci responsabilitatea mea de scriitor, de savant, de intelectual – caut, prin încercările mele, să influenţez (subl. mea. – G. C.) felul de a gândi al contemporanilor mei, supunând atenţiei lor nişte probleme care au apărut în trecut, fiindcă îmi spun că se poate face întotdeauna mai bine”.

Ar fi o speranţă, cumva renascentistă, amintind, oricum, de viziunea unui Settembrini. Totuşi, cel mai grav lucru l-aş vedea în proliferarea, pe un fond general de aprobare, a mitemelor legate de aşa-zisă dezvoltare personală, expurgată de lecturi, întrucât, nu-i aşa, cărţile eminente sunt groase şi noi ne dorim succes instantaneu. Tot mai multe volume dedicate subiectului, tot mai multe emisiuni TV şi podcasturi pe acelaşi calapod al ameliorării randamentului social, de parcă promotorii „descătuşării” omului de timiditate (funciară, cică) s-ar fi sfătuit îndeaproape cu Bouvard şi Pécuchet. Ni se flutură pe sub nasul avid de promovare tot felul de obiective dezirabile: ce putem face să avem voci „atrăgătoare şi magnetice”, cum vorbim ca să obţinem o mărire de salariu sau să suspendăm cearta conjugală, cum „să fim noi înşine”, să ne urmăm, nesmintit, visul, să „ne uităm la noi cu admiraţie”, fără a ţine seama de gura satului etc. Potenţialul disolutiv al acestor „măreţe” visuri, prin confuzia de planuri, sare în ochi. Se dau reţete sigure atât pentru cariera profesională, care, în fapt, reprezintă o serie de subterfugii, gen trompe-l’oeil, cât şi pentru, să ne ţinem bine, „cariera sufletească”. Da, în Franţa s-a publicat un vademecum pentru tineri, intitulat Sunt queer şi sunt mândru de asta. Motivarea gestului editorial e previzibilă, e politically correct, însă nu ai cum să nu sesizezi perfidia amorală a folosirii unui fastuos verb: pentru ca „fiecare să-şi exploreze identitatea“. Atunci, orice psihopat ajuns la putere poate afirma la fel de bine, „Sunt dictator şi sunt mândru de asta”, aşadar îmi „explorez” identitatea exterminând nazişti şi fascişti imaginari. Ca să nu mai discutăm de manipularea mesajului dintr-o celebră melodie, I Did It My Way, care a ajuns să cauţioneze, prin „deschiderea personală”, o gamă largă de scopuri, inclusiv cele abominabile. Orice supărat pe lume, care declanşează un război, se poate, de asemenea, declara mândru că a făcut asta „în felul lui”, exact ca în cântecul american. Asta l-a „dezvoltat” personal, e un succes intim de bifat, e expresia unei vocaţii care nu trebuie înăbuşită, căci ar castra personalitatea etc., ş.a.m.d., ş.cl.

Cu astfel de trasee „personale”, dirijabile, în fond, de orice instanţă AI, ne vom externaliza, până la urmă, şi ultima părticică de „trestie gânditoare”. Trestie nu sună bine, căci e friabilă, iar noi suntem mândri (vezi Brave New World), nu vulnerabili, cât despre gândire, ea nu trebuie să ne dea bătaie de cap. Pentru asta există softuri dedicate.