Ramuri bătrâne, copac viguros

Foarte probabil, nu există craiovean respectabil care care să nu includă pe lista reperelor oraşului şi longevivele Ramuri. Cât ar şti respectivul sau la ce adâncime e mai puţin relevant, pentru că nu oricine are competenţe culturale, dar numele îi evocă ceva esenţial, din speţa continuităţii şi stabilităţii, categorii jinduite de românii cu prea dese sincope prin eforturile neamului, cam indiferent de natura lor. La centenar, care a atras, în Bănie, elitele veritabile, am avut nişte emoţii vecine cu sentimentul uşor infatuat, dar cât de plăcut ego-ului nostru setos de recunoaştere, că suntem parte din tradiţie, că, fără noi, ar fi fost lipsită de substanţă o perioadă şi nu s-ar mai fi ajuns la cifra rotundă. Gânduri tipice de oltean, s-ar putea ricana, dar cine a participat la scenarii care-şi pot revendica antecedente ilustre, resimte o dublă bucurie, ca şi o responsabilitate pe măsură. Mai întâi, că nu evoluează într-o zonă obscură, ci pe o scenă de prim rang, apoi că realizează al cui urmaş direct este. În fond, cred că aici e de văzut ceva, în această simultaneitate a senzaţiei apăsării trecutului cu ideea de legitimare în arena naţională. Sigur, programul revistei a cunoscut sinuozităţi, parte ţinând de unicitatea liniei politice dintr-o vreme, parte de plasat în dreptul viziunii diriguitorilor publicaţiei, dar fenomenul e general la noi. Astăzi nu trebuie să te concentrezi pentru a observa că n-a mai rămas, din iniţialul sămănătorism, decât sintagma de uz istoric. S-a înălţat o generaţie de colaboratori care au crescut în larma bătăliilor purtate în numele postmodernismului, şi formarea lor ca beligeranţi sau ca partizani se vede de la distanţă, şi e firesc să fie aşa. Cum să ieşi din tine? După cum scepticii şi ponderaţii de ieri au rămas la armele lor de moralişti, poate fără rată mare de foc, dar cu impact în durata lungă. Oricum, rezistenţa acestui organism cultural s-a tot verificat, vrând-nevrând, în timp, iar acum, mensualul respiră, merge înainte, pentru că îl mână o seamă de suflete născute, parcă, pentru vremuri mai bune, plus câţiva prieteni din aceia de la care înveţi statornicia.
Ramuri înseamnă – şi prin asta contează în primul rând – şi prezenţă, şi profunzime. Aici s-a dobândit, treptat, acea gravitate instituţională a forului „bătrân”, care beneficiază, în continuare, de protecţie profesională. Pentru că alte tipuri de protecţie s-au dovedit, în România contemporană, mai puţin sau deloc viabile. În mod evident, o revistă nu este un oraş; este chiar mai mult, e o planetă cu un alt tip de atracţie gravitaţională, populată cu alte specii şi ascultând de reguli uneori numai de actanţii ei ştiute. O revistă nu tractează standardul de viaţă, nici nu dispune de bagheta fermecată ridicătoare de gunoaie şi astupătoare de gropi, după cum nu are nici resursele împuţinării agresivităţii mitocăneşti specifice sudului. Dar ea face totul posibil. Ramuri reprezintă, pentru Craiova, un orizont şi o aspiraţie, e o conştiinţă mai bună a ei, un fel de carte de vizită recomandabilă. Nu e sediul bogăţiei, dar indică acel stadiu al fiinţei care depăşeşte limitatul a avea, iar un bogat fără cultură e ca un palat fără senior în el.
Avem senzaţia că nu există condeier român important care să nu-şi fi dorit, fie şi în secret, să scrie în Ramuri.