Când te gândeşti la misterios, asta înseamnă, de regulă, probabilitatea navigării periculoase peste un adevărat imperiu cu legi neştiute de nimeni, poate în afara acelor persoane, descrise de Borges, cel din, să zicem, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, care ar fi contribuit la instaurarea unor noi dimensiuni spaţio-temporale din care să emane uimirea celor obişnuiţi cu pedestrele întocmiri de aici şi de acum. Ne este la îndemână, cu acest titlu provocator în faţă, să facem un salt mental spre domeniul aventurii în stare pură, propulsată ştiinţific – spre pildă The Lost World a lui Arthur Conan Doyle, dar şi astfel de pistă de lectură ar fi falsă. Tărâmul enigmatic, parcimonios configurat, de altfel, de Gabriel Chifu (Însemnări din ţinutul misterios, Cartea Românească, 2011), nu include nici aventurosul, nici fantasticul, nici măcar fanatismul celui croit să insoliteze lucrurile, pentru a-l face pe cititor să se cutremure pentru că a părăsit zona controlului logic, prag de unde pot surveni atât revelaţii, cât şi cele mai păcuroase coşmaruri.

Nu, aici nu se întâmplă nimic disruptiv pentru realitate, dar tocmai în creuzetul unor asemenea evitări ale înălţării pe scara literaturizantă a ideaţiei unicizării şi a retoricii flamboaiante se edifică un discurs despre o lume dispărută, sau efasabilă, cel puţin, în raport cu un trăitor care a învăţat să se mulţumească, treptat, cu puţin, derutat de ce rezultă din razantele iubiri, din sentimentul recunoaşterii unor meleaguri nemaiîntâlnite, din contemplarea vecinilor sau a propriului loc de muncă. Cum s-ar putea afla, aici, diverse lucruri demne de Eldorado, când „personajul“ de prim plan e un corp, dacă nu neajutorat, în orice caz greu de sprijinit, diferit de fiinţa pe care o găzduieşte? Ţinutul misterios este un interstiţiu, acea lume minusculă, vizibilă în linia de graniţă dintre apăsătoarea determinare a corporalităţii şi pulsiunile dezesperate ale unui suflet ţinut în loc de un trup care „atârnă greu“, „e stricat, e greşit“. Unde mai pui că se dovedeşte şi „mut“, şi trebuie cărat orbeşte, cu toate semnalele sale contradictorii, ca dintr-o entitate cu tendinţe centrifuge acute. Enumerarea neajunsurilor generate de ruina moleculelor ţinute cu greu într-o carcasă ranforsată pentru uzul public este contracarată de un program, evident „misterios“, înscris în mersul inconcevabil al lumii: „Nu, nu,
n-ai de ce să te temi,/ mă-ncurajează/ inima mea care bate şi bate şi bate./ Ea este cămila neobosită/ ce traversează deşertul./ Ea este asinul îndurător/ ce urcă muntele semeţ./ Ea este o gigantică uzină atomică/ dintr-un film sf american,/ ce produce un curent electric/ de origine necunoscută./ Ea este cocoşul moşului din poveste/ ce strânge comori nemaiîntâlnite.// O, probabil da, aşa e,
n-am de ce să mă tem:/ în poemul acesta genial/ care este fiecare nouă zi trăită/ e cuprins şi versul mărunt al inimii mele“. Cu un titlu elocvent (Inima mea urcă muntele), poemul dă seama şi de ceea ce incumbă misteriosul la Gabriel Chifu, ca şi de muncile specifice, totdeauna chinuitoare, cerute de atingerea simplităţii spunerii trăirii. Chiar dacă sufletul va fi fost, la facerea lumii, un ingredient al marii învălmăşeli de tip tohu-vabohu, menirea lui pare, în astfel de versuri, de a ieşi din indistinctul primevalismului, spre a-şi striga două nevoi esenţiale. Una ar fi cea care consacră eul suferind, „şandramaua“, portavocea „ruinată“, cealaltă părând ataşabilă erosului, ca exorcizant pentru toate noxele acumulate, mai curând inconştient, de un corp destul de orgolios pentru a viza creasta, dar nu suficient de rezistent (sau motivat) spre a străbate până acolo singur.

Nişte creaturi asimilabile unor spiriduşi ori elfi fac acest oficiu de translare din anodin spre vita nuova, cu destule atribute din voinţa transfigurării danteşti (mai ales că proza şi poezia se îngăduie firesc, precum în ce se numea, în medievalitatea curtenească, stil prosimetrum):
„M-au spălat, m-au curăţat./ Mi-au scos din inimă/ câteva camioane pline de/ reziduuri, amărăciune,/ îndoială şi frică./ M-au învelit în rouă./ Mi-au prins în umeri aripi,/ măsura mea./ Acum eşti altul, nou-nouţ, mi-au zis“. Materia întregului volum pendulează între figurile căderii şi acelea ale redresării comandate de un creier supramundan. Este, de fapt, diferenţa dintre prognosticabil şi misterios, dintre directeţea vieţii întru moarte şi ipoteza suspendării neantului prin artă. Doar că poetul nu intenţionează să marcheze aceste bifurcări nesfârşite pe scurtul, dar atât de greu perceptibilul drum al vieţii; el ştie, cu siguranţă, doar că zbaterea generală a speciei, inclusiv a speţei scriitoriceşti, de surprins la masă, în casa lor, citind, duce la deprinderea a ceea ce se poate numi „neîntrecuta-nvăţătură:/ singurătatea-liniştea“. Nu degeaba este invocată înţelepciunea retraşilor/ retractililor din lumea aceasta, numiţi, altădată, eremiţi, formă de sapientia sub cupola căreia studierea vecinului care a câştigat o avere din vânzarea cârnaţilor şi care-şi udă, imperturbabil, curtea (forma lui de disciplină, fie şi absurdă, adică şi pe ploaie) tinde să definească o cale minimalistă a existenţei, subsumabilă rutinei – dacă subliniem peiorativ –, totuşi valorificabilă din unghiul contemplatorului.

Cel care observă, cu serenitate, degradarea generalizată, dar şi staza blamabilă din perspectiva pandinamismului de astăzi, se numără printre cei care se îmbată cu viziuni („nicio beţie nu e mai mare decât/ să te-mbeţi cu vedenii!“). Tot de competenţa lui este să decupeze, într-o drapare de alfa şi omega, tipică High-Romanticism-ului, un peisaj întreg pentru a-l compacta într-un papirus, de păstrat „pentru alte vremuri“. De asemenea, proiective sunt mai multe pasaje, retenibile prin doza de patetism reţinut (ca şi scenele de gen erotice, acelea retrospective, însă), printre care un poem întreg, Utopie cu trandafirul gigantic, care se angajează, şi el, să justifice, dacă mai era nevoie, genericul cărţii: „Va fi cât o ţară trandafirul din grădina mea,/ un regat de arome. Când o să bată vântul/ valurile de miresme vor lovi zidurile casei/ şi casa se va clătina, vor sparge ferestrele,/ pe noi ne vor ridica şi ne vor duce departe,/pe drumuri neîncercate./ În invizibile ţări interzise.“ Cartea cu „însemnări“ a lui Gabriel Chifu pe acolo ne poartă, lin, fără avertismente, prin invizibil, care nu se doveşte atât zguduitor, cum ar crede temătorii locuitori în carapace, cât încercuitor, şi prin zona interzisului, de unde s-au întors destul de puţini mărturisitori.