Numărul 7-8 din Viaţa Românească se prezintă dens şi incitant, cu nişte contribuabili pe care şi i-ar dori, probabil, orice revistă. Finanţată de Administraţia Fondului Cultural Naţional, această proaspătă apariţie atrage atenţia – deşi devine dificil să precizezi ce anume este mai interesant – prin editorialul lui Nicolae Prelipceanu, încheiat, pe cât de melancolic, pe atât de alarmant, astfel: „[...] cu cât dispare dialogul real dintre oameni, cu atât spun ei mai des vorbim. Poate tocmai de aceea: vorbim, nu dialogăm, nu conversăm de fapt. Emitem sunete, chiar cuvinte, propoziţii şi fraze, în care mintea nu are nici un amestec. Un simptom al unei singurătăţi de tip nou”. Din fericire, echipa revistei are grijă, mereu, să păstreze un dialog real cu cititorii ei, oferindu-le, acum, de exemplu, un dosar Ion Stratan, constituit dintr-o proză postmodernistă intitulată Barza (da, poetul comitea şi aşa ceva!), şi un doct studiu de caz semnat de Cosmin Ciotloş, care dezvoltă o ideaţie generaţionistă, aceea a optzeciştilor, pornind de la tehnica citării folosite de Stratan şi ajungând la o teorie acablantă a lui Antoine Compagnon exact pe tema travaliului citării. Avem apoi un duş rece administrat de Solomon Marcus, de citit neapărat măcar prin provocatorul titlu – Educaţia: Un bolnav cu diagnostic controversat. Parcurgem fraze scurte şi crunte despre starea manualelor, programe prăfuite, aportul antieducaţional al străzii şi despre o problemă acută, ocolită, în general, în talk-show-uri: „Da, trebuie să recunoaştem că pentru mulţi copii sloganul celor «şapte ani de-acasă» nu mai funcţionează. Recuperează şcoala ce s-a ratat în familie? Prea puţin”. Apoi, alt text excepţional, unde Mihai Zamfir explică faptul că, „după un secol, plumbul bacovian s-a transformat efectiv în aur”. Ne grăbim să adăugăm listei de priorităţi de lectură comentariul lui Florin Manolescu, vizându-l pe Neagu Djuvara, cel comparatist al Elisabetei Lăsconi despre Macedonski şi Musset şi studiul de imagologie neconvenţională, despre Florida, al lui Andrei Codrescu (tradus de Rodica Grigore). De fapt, cam tot numărul este antologabil (vezi şi Alexandra Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Mircea Tiberian, dar şi Liviu Franga, Gheorghe Grigurcu, Andrei Ionescu sau Tudorel Urian), ceea ce nu face decât să confirme seriozitatea unei publicaţii cât o carte de învăţătură.