Poetul emblematic - aspecte contemporane
de Gabriel Coşoveanu
Temporara
recalibrare în catalogul mişcărilor noastre zilnice, prilejuită de amintirea
calendaristică a lui Eminescu, tinde să capete aspectul unei obligaţii mondene,
unei intervenţii comme il faut, urmată de o tăcere mediatică până la
proximal ianuarie. Apoi, din nou iunie, iarăşi ianuarie, într-o succesiune
ritualizată care permite şi auzirea unor voci critice, unele autorizate, alte
adoptând făţiş tronsonul inadecvării, cu ideea sanctificării sau cu aceea, la
fel de invalidă, a poetului ca precursor al lui Einstein. Mai degrabă am vorbi
mai des despre sensul tradiţiei, văzută organic, cu Eminescu încorporat
ca pilon romantic, hrănit din cronicile moldovene şi din textele populare, icon
al gândirii patetice româneşti. Ceea ce nu înseamnă că invocarea tradiţiei ar
cauţiona tulburările de orbită ulterioare, cele cu iz naţionalist sau
nebulos-gotic, adică acelea centrate pe translarea metaforei epistemologice a
Walhallei în Bucegi. Mitizanţii
festivişti, puzderie la reamintiri, sunt generaţi, din păcate, chiar de
o parte a şcolii, în primul rând,
înclinată să inducă tinerilor sentimentul adoraţiei, până la prostraţie, pentru
cineva care să ne mântuiască, miraculos, să funcţineze ca exorcist al
complexelor naţionale, să dea replică, protocronist, detractorilor şi,
eventual, să funcţioneze ca râul Lethe în raport cu nefericirea economică şi
socială. Se înghesuie, în tabăra omagiatorilor de profesie, şi destui actori,
ce-şi fac din inadecvarea la vers un veritabil program, performat, patetic sau
tunător, şoptit ori plîngăreţ, după caz. Totul este potenţat de televiziune,
radio, periodice, lovite, după momentul festiv, de o amnezie atroce faţă de
valorile literare, manifestată, primordial, în siluirea limbii române şi în
narcisiacele talk-show-uri. Un Petru Creţia, serios cunoscător de
Eminscu, constata, oripilat, cât de înrădăcinat e răul retoric
eminescolatru în mentalitatea şcolară, unde se întâlnesc, la tot pasul, comparaţii
avântate cu Zamolxe, cu brîncuşiana Coloană a infinitului, cu Ceahlăul etc. Iată,
în savoarea lui malignă, un citat din lucrările scrise la admitere, girate, probabil,
de profesori pregătitori: L-am găsit pe Luceafăr dincolo de fericire. N-a
plâns. N-a suspinat. A cântat. Glasul său a străpuns crângul, văile, colinele,
apele. Îl aud fluierând în valea-albastră, şi-n sălcii, şi-n floarea de zăpadă a salcâmului, şi-n florile de tei purtate
peste umeri uriaşi. Veleitarul ar găsi fragmentul bun de premiat, la
sucedaneele, democratice acum, ale Cântării României. Dar cel
statuat de Divinul critic drept Poet naţional construia, programatic,
mai alews în şantierele rămase ca atare, un discurs identitar, pe urmele
sântelor firi vizionare paşoptiste. Ultimele două şi ceva decade retorice au
fost dominate, la noi, nu neapărat explicit, de pasionantul şi crispantul
subiect al specificului naţional. Ghidaţi de statistică, vom constata că
esenţa problemei rezidă în conceptul (încă o dată!) de inadecvare, hrănit
de un enigmatic principiu al disoluţiei aflat în noi înşine. Evidenta secreţie
dizolvantă, ruinătoare de prestigiu (pe plan internaţional) şi devoratoare de
resurse (la nivel intern), l-a determinat pe Titu Maiorescu să declare, cu amărăciune
numai de un întemeietor ştiută, că celula românească nu rezistă. În cultură
contăm, este adevărat (dar şcoliţi şi/ sau afirmaţi dincolo), însă ce
facem cu violoncelul nesfârşitei şmecherii naţionale,
tradusă în xenofobie şi intoleranţă grefate pe sănătosul trunchi al instabilităţii
botezate adaptabilitate? Excedat de bogăţia exemplificărilor
stigmatului, Cioran îndemnase la abandonarea limbii române, iar Paleologu şi
Patapievici, în pamfletari, opinează că această limbă ar merita folosită doar
pentru înjurături.
Exerciţiul
desolidarizării de propriul popor l-au practicat majoritatea intelectualilor noştri,
semn, la cei de calitate, al unei mari iubiri înşelate. Dincolo, însă, de proba
atitudinii, conducând, obligatoriu, la diagnosticare şi concluzii
câteodată crunte, cum am văzut, rămâne să acoperim acel segment al
discursului identitar susceptibil de a oferi substanţă ştiinţifică
sindromului naţional de inadecvare. Paradoxal, din nou, constatăm, amestecul
inextricabil de grandoare şi cecitate dovedite din
plin de un popor situat la răscruce geostrategică. Avem cu ce să umplem un
Panteon şi cu toate acestea ne
dezinteresăm de soarta valorilor dinăuntru (înşişi zeii noştri legitimanţi,
respectiv bunurile culturale, dincolo de mult invocata diferenţă ortodoxă)
exact când ar vrea să le admire şi alţii. Panteonul nostru este deconcertant de
slab organizat nu dispune de un program orientativ, e deschis aproape numai
la sărbători naţionale cu iz sforăitor-naţionalist, greu de scanat pentru un outsider.
Îi reproşează un Sorin Alexandrescu (din care e cules citatul de mai jos), de
pildă, felului românesc de a fi o carenţă de maturizare, detectabilă în
imposibilitatea detaşării afective de obiect (propriile valori), în absenţa
autonomiei cerute mai ales de publicul obiectului. Știinţa nu
trebuie nici să justifice, nici să acuze. Ea îşi observă, îşi descoperă
obiectul, şi în acelaşi timp îl construieşte. Nouă, pare-se, ne lipseşte
autoritatea când elaborăm discursul identitar. Sau, mai degrabă, puterea
de a convinge. De asta profită calomniatorii fioroşi ai românilor, pe de o
parte; pe de alta, autoînţelegerea (autovictimizarea) poate genera o înălţare
mirată a sprâncenii, ca la un fenomen exotic/ pitoresc, sau compătimire, ambele
nerentabile: Pe vremea romanticilor se spunea că românul s-a născut poet. Era,
de asemenea, un mod de a admite că românul nu este un spirit critic înnăscut.
Culturii române i-au lipsit şi încă îi mai lipsesc, poate, spiritul critic,
puterea de a elabora concepte
riguroase. Dacă nici la acest aspect nu vom medita, profesori, critici, oameni
din book industry, şi, de ce nu, studenţi, nu văd de ce am mai medita,
în general.
|
|