Una dintre vocile prin care Craiova se exprimă elocvent atunci când îmbracă haine culturale este aceea a revistei Ramuri. Ne-am imaginat, de multe ori, o carte de vizită comprehensivă a urbei noastre: din ea nu are cum lipsi, în prima linie axiologică, această publicaţie tip emblemă. Ca memento pentru novici sau uituci, dar şi ca un rapel întremător pentru cunoscători, secţiunea de arhivă şi saluturile confraţilor din numărul de faţă vorbesc de la sine. Cum termenul cultură e pe multe buze, dar chipurile care le poartă n-au fost văzute prin biblioteci sau în preajma unor personalităţi din domeniu, se pot naşte regretabile şi costisitoare confuzii. Spun regretabile, pentru că se încurcă activismul culturnicului de pe vremuri, agitat şi interesat doar de sine, cu efortul serios, benedictin, al unor oameni care nu trăiesc din cultură, ci pentru ea. Şi insist să spun costisitoare, căci se aruncă sume considerabile pe strădanii străine de orice valoare, lansate cu trâmbiţe politice în spaţii oficiale, dar care seamănă bine cu un ridiculus mus. În condiţii uneori vitrege, Ramurile însă au continuat să crească, şi nu e de mirare, decât eventual pentru ignari, că la ora la care vorbim este cotată printre cele dintâi din ţară. Nu e la mijloc doar mândria de a fi recunoscut pe un podium – au existat regi pentru o zi –, ci accentul pus pe continuitate, pe o calitate inconfundabilă, iată, a tonului şi a conţinutului. Platforma fragilă a dicibilului se poate nărui în lipsa unei construcţii solide epistemic, dar şi comportamental. Lucrăm cu şi prin cuvinte, ce e drept, dar în spatele lor există o credinţă, aceea în meliorismul cognitiv, şi, de asemenea, în acel arierplan mijesc nişte emoţii, unele veritabile, nu generate de aparatul de filmat, ci de conştiinţa că fiecare cuvânt folosit te implică, te consumă, şi, în durata lungă, te defineşte.

Asimilăm cuvintele ramurilor, în sensul că ambele categorii, intens semnificante, nu pot fi tratate cu indiferenţă.„Faţă de semne, faţă de semnificaţii – susţine Toma Pavel –, indiferenţa nu e cu putinţă. Dacă în relaţia de fiinţă se poate descifra un fel de «indiferenţă», (deşi e mai exact o «orbire», dar tot pătimaşă!), în raport cu semnificaţia, atitudinea devine primordială”. Dacă vorbeşti fals, să zicem din presiuni electorale, e ca şi cum ai avea la dispoziţie o haină de soi cu mii de nasturi, pe primul încheindu-l greşit şi tot aşa, pe ceilalţi după el, ruinând tot ansamblul. În programul său de a evita falsitatea atitudinală şi timbrală, revista noastră (rostesc posesivul în sens afectuos, căci ea e a urbei, e un generos bun obştesc), a cooptat sonore nume autorizate, tineri capabili şi bune doze de entuziasm, din acela prin care se fac construcţiile durabile. Adică prin implicare. Din atare motiv au fost mefiente faţă de cultură toate minţile totalitare, considerând că ea e prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna insideri-lor. Asta se întâmplă şi astăzi cu avatarurile acelor minţi, în interiorul cărora nu e deloc clară vreo graniţă între o platformă politică şi o realitate culturală, care ascultă de cu totul alte reguli. Una dintre ele este păstrarea libertăţii, în toate angajările publicaţiei în bătăliile cu mare miză ale modernităţii şi postmodernităţii intelectuale. Am încercat, constant, să ataşăm fiecărei ramuri, fie ea viguroasă ori „doar” o promiţătoare mlădiţă, acel ceva care nu se regăseşte decât în suprapunerea fiinţei cu retorica ei, şi anume nişte stări de conştiinţă, la care maşinile inteligente, zise computere, sau inginerii socialului, zişi, uneori, şi politicieni, au acces mai greu sau deloc.

Am tentat să celebrăm, prin fiecare apariţie, un modus operandi care să fie centrat pe cuvânt, pe capacitatea lui de a institui realităţi sociale. Este o direcţie de acţiune care poate părea, unora, atinsă de idealism, dar noi credem cu tărie că lenea gândirii şi habitudinile moştenite de la „Cântarea României” sunt demantelabile prin acuitatea verbului. Faptele instituţionale, în siajul cărora e nevoită, câteodată, să pulseze cultura, au ca substanţă ontologică limbajul. Demonstraţia, nemetaforizantă, îi aparţine unui savant ca John R. Searle, care nu ezită să spună că „realitatea socială este constituită în mod esenţial prin limbaj”. Nu văd de ce nu l-am crede pe teoreticianul calificat al sintagmei speech acts. Atâta doar că limbajul trebuie învăţat, şi asta nu se face la şcoala de vară pentru tineret a cutărui partid, ci prin imersiunea omului public în problematica şcolilor, bibliotecilor, muzeelor, revistelor de cultură ş.a.m.d. Abia atunci îţi dai seama cum se face coagularea de forţe stranii aproape, izvorâte din necesitatea afirmării unei identităţi transindividuale, forţe ale căror urme rămân şi contează. Cultura nu e ce credeau şi cred creierele cu şcolaritate neîncheiată sau încununată fraudulos că ar fi, respectiv un instrument de condiţionare, propagandă, evazionism şi defulare. Ramuri aduce, printre alte reviste la Uniunii Scriitorilor şi nu numai, mesajul limpede, la 110 ani de la înfiinţare, că e un sediu al libertăţii şi configurării de opinie, un punct de unde poate începe, la o adică, analizarea hărţii profunde, spirituale, a Craiovei.