Cum ar fi apreciat Eminescu situaţia României actuale? O întrebare care pare să incite, să elibereze alte şi alte nemulţumiri, frustrări şi furii. Dar a răspunde la atare întrebare nu reprezintă decât, cel mult, un exerciţiu de digitaţie literară. Ca şi a marşa pe patetismul expresiei atât de îndrăgite de naţionalişti – Eminescu să ne judece. Să ne liniştim: nu poetul naţional înviază, ca într-un roman arghezian, pentru a pune ordine acolo unde nu domneşte decât bunul plac, aspect care ne goneşte tinerii, cei mai mulţi merituoşi, din ţară. Nu el e chemat să dea pedepse delapidatorilor. Faptul că el însuşi îl invoca pe Vlad Ţepeş pentru a da foc „la puşcărie şi la casa de nebuni” nu reprezintă decât un reflex de High Romanticism, un element obişnuit al curentului racordat la un trecut idealizat şi modelizant. Canonul romantic s-a clasicizat cam de multişor şi a visa azi, cu ochii deschişi, revenirea la voievozi intransigenţi până la a frola mitul demenţei nu poate fi decât un arhaism bizar, cel mult o ilustrare demonstrativă, eventual didactică, de stilistică retro.

Din păcate, exasperarea eminesciană în privinţa relei întocmiri a contemporaneităţii sale a ajuns să funcţioneze ca reper pentru poziţionări în contemporanitatea noastră, or acest tip de gândire, neîntemeiat epistemic, poate cel mult emoţional, este profund contraproductiv. Iarăşi, a repeta ad nauseam „Sdrobiţi orănduiala cea crudă şi nedreaptă”, fiecare înţelegând prin asta o replică energică la adresa celorlalţi, înseamnă a te cantona într-o ideaţie revolută, valabilă doar pentru a fi predată în şcoli ca retorică revoluţionară, prilej veşnic de bucurie destructivă pentru eternii „copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”. Inventarierea rostirii numelui celui mai important al literaturii române prilejuieşte constatarea unei triste şi îngrijorătoare serii de inadecvări, de la sesizarea faptului că e necitit, şi ca atare citat după ureche (vezi situaţia similară a lui Caragiale), până la gălăgioasele şi găunoasele anexări ideologizante practicate, larg şi cu dezinvoltură, de toate orănduialele de până acum. Paradigma revoltatului romantic a fost coruptă până la alierea simbolică a te miri cui cu statura eminesciană, situaţie pe cât de burlescă, pe atât de răspândită.

Puţine vorbe, însă, despre ce înseamnă efortul atingerii unui asemenea stadiu intelectual, şi mai puţine despre sursele şi resursele creativităţii. Mult mai instructiv ar fi, în loc să recităm cu ochii daţi peste cap nefericirile unui mal aimé, să evocăm acutul interes eminescian pentru bucoavne şi pentru expresivitatea populară, ceea ce ar repune în meritata actualitate atât cronicile moldoveneşti, cât şi zestrea folclorică, atât de stâlcită actualmente. Cât despre cunoaşterea trecutului nostru exemplar, de care facem atâta caz când ne arogăm ascendenţa ilustră printre autostrăzi delabrate, ce să mai discutăm: avertismentul asupra epigonismului îi lasă rece pe urmaşii lui Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân. Unora dintre oamenii zilei le-ar trebui explicat, de bună seamă, mai întâi sensul termenului epigon, iar când ai insinua că ei ar fi încadrabili acolo, vei intra tu, definitiv, la categoria persona non grata. Aspectul spuselor care nu convin puterii a generat încă un mit spectaculos, cât se poate de fraudulos logic, conform căruia, incomodul, căci intransigentul publicist Eminescu, ar fi fost ucis de… Titu Maiorescu (şi de camarila regală, bineînţeles). Biografemul cu pisica mâncătoare de creier genial, pe fondul nepăsării criminale a personalului sanatoriului unde a expiat poetul, a devenit un bun public, sordid şi total irelevant în ordinea cunoaşterii, în general. A apăsa pe cele prea omeneşti mai denotă, între altele, şi incultură, plus lipsa simţului valorii, evident, câtă vreme ar trebui ştiut limpede, şi repetat, că mentorul Junimii afirmase, de la bun început, că poetul ar fi avut aceeaşi măreţie, ar fi fost, adică, acelaşi, indiferent de malversaţiunile de ordin social sau intim. Studiile realizate, uneori de medici, asupra perioadei 1883-1889, aceea a întunecării minţii, ca şi insistenţa asupra sfârşitului martirial, n-au cum să facă obiectul serios al abordării scriitorului în Şcoală.

Acolo, în Şcoală, prin aducerea în prim plan a liniei care pleacă din Cantemir, trece prin Eliade şi Eminescu, pentru a ajunge la Iorga, Eliade şi Culianu, s-ar putea edifica acel panteon naţional, de la înălţimea căruia se văd pigmeii lătrători de astăzi, mulţi făcători de legi strâmbe, agramaţi, acefali şi, mai ales, plini de ei. Ca să exagerăm în sensul radicalismului romantic, asemenea energumeni, care nu respectă cultura, în principiu, nici n-ar trebui să rostească numele lui Eminescu, a cărui operă, de interes naţional şi universal totodată, o ignoră, iar pe omul neştiutor să se îmbogăţească de fapt îl dispreţuiesc şi aşa mai departe. În plus, după ce că se fuge de lectură, în favoarea prejudecăţii că practica te omoară (aşa că să o lăsăm mai moale cu pledoaria pentru „abstractele” cărţi, nu?), a apărut şi derutanta specie a scriitorilor din puşcării, situaţie ideală pentru a-l compromite pe autenticul locuitor în Bibliotecă. Ce-ar fi zis, oare, Eminescu de ce îi fac urmaşii săi ideii de trudă? Răspunsul e implicit.