Destule rezerve asupra legitimităţii mândriei noastre absolute de ospitalieri şi echilibraţi (popor cuminte – cu minte – deci, exemplar) au venit încă din partea umaniştilor (Miron Costin, Dimitrie Cantemir), ca să se amplifice prin Budai Deleanu şi să devină atitudine politică la paşoptişti şi unionişti, al căror program solicita, şi obţinea, în primul rând, principe străin), pentru a dobândi, la unii interbelici, caracterul profetic al „urii de sine”, din scrieri precum Schimbarea la faţă a României. Dacă păcatul nostru capital pare a fi, sintetizând, acela al autoînţelegerii, redresarea nu este posibilă decât prin contextualizare, noţiune ce tractează termeni ca deschidere, integrare, sincronizare.

Iată ce susţinea E. Lovinescu acum vreo 90 de ani, deja: „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne, puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. /…/ Caracteristica epocii noastre e tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor. Acest proces de unificare e, negreşit, ireversibil, deoarece nu mai putem concepe, fără un cataclism social, revenirea de la identitatea aproximativă a unei Europe cuprinse de o adevărată contagiune civilizatoare şi, deci, nivelatoare, la o diversitate regională”. Că textul sună ca şi cum ar fi redactat astăzi, nu e nevoie să demonstrăm. Şansa noastră era, cum se vede, definită şi armată ştiinţific, ideea generală (cu sugestii desigur, din Gabriel Tarde) bazându-se pe reciclarea/ estomparea patriotismului retrospectiv (ce degenerează uşor în naţionalism exacerbat) care invită pe acea cale nefericită denumită de Friedrich A. Hayek drumul spre servitute. Nu numai laureatul Nobelului pentru ştiinţe economice probează falimentul oricărei iniţiative de planificare autonomă (autoînţelegere xenofobă), ci şi Arnold J. Toynbee (pentru a numi doar doi specialişti care l-ar fi apărat pe Lovinescu, cel acuzat, şi în epocă şi acun, de diletantism în domeniu). În Studiu asupra istoriei (vol. IV), Toynbee inserează un capitol iluminant pentru mizeria izolaţionismului aşa-zis păstrător de valori naţionale – Eşecul autodeterminării. Textul este recomandabil tuturor nostalgicilor după epoca când nu mai aveam – motiv de înaltă mândrie şi aleasă simţire – datorii externe.

Ca şi Lovinescu (ce voia să-şi intituleze Istoria… discutată Procesul de formaţie a civilizaţiei române în veacul XIX – dar numele i s-a părut prea lung), Toynbee va pune în evidenţă, isterizându-i pe marxişti – preponderenţa factorilor spirituali faţă de cei materiali (tehnologici) în configurarea unei civilizaţii. De asemenea, dacă tot am făcut paralela, să amintesc şi suportul religios al complicatei geneze despre care este vorba: Toynbee găsea că civilizaţiile importante se coagulează în jurul marilor religii ale omenirii, în vreme ce E. Lovinescu constată „insuficienţa ortodoxismului ca factor de civilizaţie”. Se citează, în argumentaţia condusă elegant, dar ferm, şi opinia tranşantă a lui Soloviov, replică la pretenţia Bisericii răsăritene că se păstrează mai aproape de Dumnezeu decât de păcătosul pragmatism lumesc: „orientalul se roagă, pe cînd occidentalul se roagă şi lucrează./…/ Isus Christos a întemeiat biserica nu numai pentru a contempla cerul, ci şi pentru a lucra pe pământ şi a lupta împotriva porţilor iadului”. Letargia naţională, sesizată – din nefericire sau nu?! – şi de călătorii străini, provoacă o cvasiunanimă stupefacţie. Argumentând, de regulă, cu dogme ortodoxe ale abstragerii, omul mioritic, amestec latino-slav, receptează circumspect, murguleţo-moromeţian, cu un fior rejectiv, vântul schimbării. Să rememorăm părerea lui D. Drăghicescu (citat şi utilizat consistent de Lovinescu) dintr-o altă carte fundamentală a culturii noastre – Din psihologia poporului român: „Dintre toate popoarele creştine, de orice rit, românii sunt poporul cel mai sceptic, cel mai puţin credincios”. De aceea, la 1848, moment minuţios şi judicios abordat în Istoria civilizaţiei…, poporul, inerţial şi cu o opinie despre străini ca în Hanu Ancuţei, îi numea pe reprezentanţii înnoirii pantalonari sau bonjurişti pentru că refuzau fustanela orientală şi pentru că, spre deosebire de lâncezeala delicioasă a părinţilor lor, care se abandonau până la autoanihilare (vezi Săptămîna nebunilor) oţiului ritmului de viaţă oriental, se trezeau de dimineaţă şi, „câtă lipsă de distincţie!” (cum îşi aminteşte N. Gane), erau activi.

Pentru acest activism, în sens goethean, pledează E. Lovinescu, elogiind liberalismul ca forţă revoluţionară chemată de spiritul veacului (saeculum) să facă istoria. Un ilustru politolog (discipol al lui Raymond Aron), Pierre Manent, în a sa Istorie intelectuală a liberalismului, notează o frază-cheie pentru investigaţia noastră: „Cuvântul capital este cuvântul influenţă. De când oamenii trăiesc în societăţi, acestea nu se menţin decât prin influenţa, prin acţiunea pe care le exercită unele asupra celorlalte. Cu cât această acţiune este mai vie şi mai diversă, cu atât societatea este mai civilizată, cu atât omul îşi dezvoltă facultăţile”.

Arheologia tradiţionalismului nostru (cu prea puţina sa… tradiţie) indică faptul că apărătorii pasionaţi ai Establishment-ului cultural şi ideologic etalează un romantism social şi poetic, apt să explice formele vieţii revolute, când nu folosesc goarna şi cădelniţa ca arme de luptă tipice „inadaptabililor împotriva mersului firesc al societăţii noastre”. Un tradiţionalism real, expurgat de paseism şi idilism, presupune existenţa unei epoci clasice, „de superioritate incontestabilă şi prestigiu moral”. Cu alte cuvinte, Lovinescu identifică mentalul hrănit de cultul eroilor şi de mitul patriei (etern) primejduite, pândite de comploturi şi planuri expansioniste, cu reacţiunea antiliberală.

Mi se pare că realităţile anilor actuali, raportate la sistematica sincronismului, ţin loc de orice alt comentariu. Cred că Istoria civilizaţiei române moderne reprezintă unul dintre reperele esenţiale ale momentului, un vademecum pentru votant şi pentru politician.