Atâtea confuzii şi perturbări axiologice a generat logica postmodernismului, încât era previzibil ca ea să răzbată şi în spaţiul academic, şi nu în forme ale adaptabilităţii la new challenges, aspect de la sine înţeles, anti-solipsist, ci chiar în inima conceptului de universitas, dacă îl echivalăm pe acesta din urmă cu întregul, totalitatea, lumea. Academicul este tot mai presat să aleagă o cale epistemică, să parohializeze, să-şi îngusteze un câmp de interese care derivau, înainte vreme, din pasiuni complementare, ca, de pildă, muzica şi literatura ori teatrul şi pictura. De unde şi impulsul de a vorbi despre aceste simbioze, ca şi despre altele, depinde cât te duc imaginaţia şi cultura, în eseuri care probează vivacitatea şi autenticitatea acquis-ului personal în materie de umanioare. Altfel, adică în absenţa eseului revelator pentru viul dintr-un academic, acumularea de cunoştinţe ar avea ceva din efortul înduioşător al lui Bouvard şi Pécuchet. Observăm, fără vreun pic de entuziasm, segregarea între notorietatea unor nume şi parcelarea cunoaşterii, aceea care te menţine într-un soi de pantheon de nişă. Cei care deosebesc brutal „triviala” popularitate de „pura” ştiinţă ar putea să-şi amintească de impactul lui The Closing of the American Mind, carte absolut serioasă, main-stream, prin care savantul Allan Bloom a ajuns pe toate buzele celor interesaţi, în genere, de orice spor cognitiv care demantelează osificarea limbajului şi a unei ideaţii care nu e şic (deconstrucţioniştii americanii aşa îi şi spun, când îi iau în vizor pe elitişti, pe anti-feminişti sau pe oricare alţi reprezentanţi ai unor otherwise unchic presuppositions).

O cortină de grile şi proceduri pare să cadă, mai dur ca fierul politic din anii 40, între ductus-ul eseistic şi sistemul de coduri interne, prohibitive şi, ce e mai grav, instituţionalizante, care escortează o carieră sau chiar un destin. Lucrurile par făcute să lovească anume într-o tradiţie de secole a privilegiului de a fi recunoscut nu prin dosare intricate, ci prin prezenţa semnificativă în dezbaterile de idei, în arena publică mereu incitantă, periculoasă, solicitantă şi, mai ales, vie. Şi atunci ne vom plictisi mai repede – în alte părţi ale lumii s-a petrecut asta de multişor – de amestecarea insidioasă în registrul academic a unor presupoziţii care au inflamat minţile adepţilor lui Derrida, Paul de Man, Lyotard, J. Culler, Spivak sau Barabara Johnson: intelectul e ramplasat de voinţă, raţiunea de emoţie, moralitatea de relativism. Apoi: realitatea nu e altceva decât un cosntruct social, drept care adevărul înseamnă deţinerea puterii; identitatea ta vine de la un grup; fragmentarea şi indeterminarea sunt conotate pozitiv, căci nu există decât cunoaştere subiectivă, vidată de transcendenţă; un grup şi limbajul său îşi creează propriul univers până când o altă coagulare de indivizi va prelua puterea, şi tot aşa, ad nauseam. Aşadar, putem lua peste picior, în fraze costumate aulic, toate formele de Establishment, rod al atâtor maîtres ŕ penser. Instituim, prin urmare, în locul unui individuum (în termenii moralei, indivizibil), cu vorbele lui Nietzsche, un dividuum (om divizibil) apt, cu vorbe contemporane, de data asta, să fie prezentat nu de confraţii care îi ştiu activitatea (întrucât ei înşişi sunt dinamici de felul lor, nu pentru că sunt mânaţi de necesitatea dobândirii de puncte la un dosar), ci de nişte baze de date. Nu ştiu de ce, dar îmi vin în cap câteva principii, defel înveselitoare, din seria Matrix.

S-ar cuveni, poate, să revizităm întremătoarele naraţiuni teleologice care înseamnă, practic, un corpus formativ, zis şi canon occidental, şi să juisăm mai puţin, căci e realmente obsolet, în faţa profesorului care se strâmbă la Shakespeare, pentru că e prea heterosexual, propunând, în schimb, propria-i listă de lecturi, sau în faţa celui care, în tratatul de istorie, îi acordă două rânduri lui George Washington, pe motiv că era un alb aristocrat posesor de sclavi (exemple, binecunoscute, din universităţi americane). Am coopta, spre pildă, poziţia unui Matei Călinescu, cel din Clasicismul european: „Tradiţia e mult mai mobilă decât tindem uneori să ne închipuim. La această mobilitate – chiar când nu ne dăm bine seama – contribuim noi înşine: nu putem păstra decât ceea ce schimbăm”. Este un fel de a zice că, fără un sistem de coordonate clasice, avântarea în definirea altor curente riscă să cadă în speculativ sau chiar în delir, că fără internalizarea, ca cercetător, a sensului continuităţii, nu prea ai şanse de a asigura vitalitatea unei idei sau a unei valori.

Avem aici o problemă esenţială de percepere a unui fenomen complex, ce ne apare drept transistoric – dacă graniţele, temporale şi axiologice, ale clasicismului, vădesc o anume fluiditate, cum variabilă este şi ilustrarea cu titluri, nu acelaşi lucru se poate susţine cu privire la atitudinea specialistului. Acesta trebuie, înainte de-a manevra un vast material, să se situeze rezonabil, cât să nu devină sceptic, având un text multiform de evaluat, în faţa operaţiunilor taxinomice, şi, de asemenea, să se ferească de entuziasmul generalizărilor, de acel demon tânjind să dea nume, care locuieşte, destul de confortabil, s-o recunoaştem, în orice comparatist. Din acest punct de vedere, Matei Călinescu se înrudeşte, ca precauţie, cu un Paul Cornea (cel din Aproapele şi departele) sau cu un Toma Pavel (din Arta îndepărtării), ambii preocupaţi de necesitatea corectării succesive a lentilelor din instrumentele lecturii. Din acest scenariu ies destul de rău, cum se poate uşor deduce, adepţii unei singure metode, fie ea semiotică, psihanalitică sau, cu deosebire, de rit structuralist. Postmodernismul „taliban” rejectează asemenea aserţiuni, considerându-le muzeale, iar pe cei care le îmbrăţişează tratându-i, cu o lipsă de politeţe specifică revizionismului celor instalaţi prea devreme la putere, drept deconectaţi de la lecturi recentisime, cele din ordinul şic. Clasicii, care pretind abordări comprehensive, neparcelatoare, sunt, vezi bine, orice, dar nu şic (modo, modo, scria Petroniu).