Exasperarea cutărui filosof al culturii, exprimabilă într-o simplă şi frisonantă întrebare (Cum poate cineva să fie sublim în operă şi abject în viaţă?), vine din sesizarea unui funciar egoism artistic. Absolut justificabil, din unghiul esteticii, „egoismul” (sau amoralitatea) nu-mi apare însă motivat existenţial, el nu comunică, adică, în nici un fel, cu nişte categorii, totuşi, supraestetice, precum onoarea, loialitatea sau solidaritatea de tip intelectual (rezistentă la manipulări ideologice). Supraestimarea creatorului de către chiar exegeţii săi, prin disocierea pernicioasă om-operă, constituie o consecinţă a retragerii din praxisul social, la rigoare o formă de laşitate, în conotarea moralităţii făcută de un Jankélévitch. Nu văd cum un artist „genial”, dar fără familie, de pildă, ar putea vorbi plauzibil despre problemele copiilor, să zicem. Ori despre „banale”, „vulgare” răspunderi, cronofage şi sincopante, faţă de o comunitate instituţională. Să ştie el câte ceva pentru că „aude voci”? Tot ce e posibil. Însă competenţa sa umană, câtă vreme nu valorizează termenul de „respect” pentru câmpul moralităţii, îmi pare, efectiv, de ordinul derizoriului. Lipsită, cu alte cuvinte, de self respect.

Cu toate că utilizez, făţiş, argumente din sfera esteticii, întrevăd transcenderea dimensiunii estetice. Cum asta? În modul cel mai simplu cu putinţă: mă gândesc la doza de adevăr din spatele manifestării artistice. „Experienţa tradiţiei istorice – notează Hans-Georg Gadamer, în Adevăr şi metodă – se întinde dincolo de acea parte a ei ce poate fi investigată. Ea nu este adevărată sau neadevărată doar în sensul asupra căruia hotărăşte critica istorică – ea mijloceşte permanent un adevăr ce pretinde o participare”. Am impresia că stăm bine la asimilarea metodelor şi la reprezentarea în arena orgoliilor, dar nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre participare. Nu economia, să zicem, este exterioară artei, după cum nu este nici o formă a socialului, în genere, ci absenţa participării, participarea fiind, în sine, mod al filosofării, fel de a spune că a te emoţiona la Lewis Carroll sau la Tolkien (adică la întocmiri zise pentru infanţi), la Thomas Mann ori la Musil, la Parmenide sau Plotin e semn al deschiderii fiinţei. După cum este şi un semn al refuzării de plano a tehnicismului (vezi prestigiul, nemeritat, plus rău croit lingvistic, al termenului de tehnocrat).

Fenomenul artistic de astăzi se instaurează ca răspuns la provocarea unei noi realităţi – big deal, nu? – care se creează sub ochii noştri, drept care pierd tot mai mult din prestigiu protocoalele esteticii intenţionale. În schimb, cu aportul masiv al filosofiei analitice, prin transparentul slogan Meaning is use, câştigă nestingherit teren figurile esteticii atenţionale. Cum Wittgenstein a susţinut că problemele filosofiei apar atunci când „limbajul a plecat de acasă”, o analogie rezonabilă poate prezenta şi problematica literaturii ca „plecare” dintr-un „acasă” preraţional, situabil, oricum, în acea perioadă când Cuvântul nu cedase prerogativele cuvântului. Din atare unghi, arta ar avea ca stare proximă nostalgia (nostos – întoarcere, algos – durere). Acel use devine acţiunea textuală, ca intersectare a faptelor discursive cu cele artistice, iar meaning primeşte aureola nostalgiei. Atunci constatăm că rezistă paradoxul conform căruia arta are un scop practic, reprezintă un vehicol cu destinaţie precisă, şi în nici un caz nu este o entitate volatilă, evanescentă, ori plutitoare (rătăcitoare printre urgenţe). Chiar şi tentativele de definire venite din zona trăirilor „totale” pentru artă incumbă o teleologie, presupun un praxis algoritmizat, cu destinaţie epifania.

În general, cîmpul semantic permeabil epifaniei propune des termeni-ideologem precum: fragilitate, bizarerie, umilinţă, durere, dăruire, miracol, cutremurare. Pe versantul celălalt, al atitudinii publicului, sesizăm că ideologemele au o prestanţă ce tinde vertiginos spre zero. Astfel, esteticieni elitişti precum Croce au numit, la rece, fenomenul interesului mimat pentru poezie drept o mişcare înrudită mai degrabă cu genericul pâine şi circ, unde accentul cade pe ultimul termen: „Dacă observăm mulţimea care aleargă sau este pusă să alerge către operele poeziei, constatăm că, pentru a o reţine pe aceste meleaguri, trebuie ca această mulţime să fie hrănită ori cu anecdote despre opere sau despre autorii lor, ori cu stabilirea unor legături năstruşnice între ele şi pasiunile ori interesele zilei” (v. Poezia. Introducere în critica şi istoria poeziei şi literaturii).

În legătură cu vocaţia legitimantă a sintaxei artistice se pronunţă Heidegger, când scrie că „în operă nu este vorba despre redarea cutărei sau cutărei fiinţe reale; să fie oare vorba atunci despre redarea esenţei generale a lucrurilor?” (v. Originea operei de artă). Dintre toate idiomurile, aşadar, opera, şi în special cea lirică, consună cu originarul până la a fi calificată, de un Mallarmé sau de un Pound, drept puntea esenţială spre recuperarea sufletului nemuritor descris de Platon în Phaidon. Versul, în genere, se leagă indiscriminabil, pentru „idealizanţii” domeniului, de o teoreză a sentimentului, deloc străină de cosmicitate.

Dar, pe de altă parte, ce ne facem cu necesitatea unei priviri integrative asupra peisajului artistic?

Nu este însă obligatoriu ca unicizarea modalităţii lirice să se configureze pe terenul poeţilor. Astfel, Musil notează ultimativ că poetul e „omul cel mai conştient de singurătatea fără scăpare a eului în lume şi printre oameni”, pentru a adăuga, tot în cheie High Romanticism (el, care reprezintă stilul lis al diagnosticianului de infranuanţă ironică): „Până şi în prietenie şi în dragoste, poetul simte suflul de antipatie care ţine fiecare fiinţă departe de celelalte”. Opiniile emise converg în zona suprematistă a logicii verticalei, a comunicării poet-cer printr-un tunel enigmatic, înrudit, dacă ţinem anume la o aproximare, cu ceea ce astronomii numesc worm hole. De aici, suspiciunea în faţa relaţiilor orizontalizate, interumane, sau nemediate de un factor celest. Cu toate reacţiile demistificatoare vehemente, ca autocontestări, de la avangardă până la poezia cotidianului, definirea idealizantă persistă, sfidând mecanismele descrise de Thomas Kuhn în Structura revoluţiilor ştiinţifice. Pe lângă scenariile catalogate, atunci, „scandal”, gen Beat Poetry sau The Movement, din spaţiile american şi, respectiv, englez, să amintim numai importanta demantelare executată de francezi, în câteva opuri ce au concurat cu succes la acţiunea de desacralizare, atât de caracteristică celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut: Bataille, cu Haine de la poésie, Caillois, cu Les impostures de la poésie, Sartre, cu Qu´est-ce que la littérature? ori Michel Leiris cu L´Âge d´homme. Desigur că vectorul principal al punerii în criză l-a constituit impuritatea poeziei, resimţită ca dependenţă de biologic, de impulsurile subliminale, în fine, de bizarerie.

Ca amendament la voinţa de unicizare a schemelor interpretative intenţional pur estetice, un Bourdieu invocă necesitatea unui suflu proaspăt, care să aerisească spaţiul hermeneuticii. El vorbeşte de „impunerea unui nou spirit ştiinţific [...]: teorii alimentate mai puţin de confruntarea pur teoretică cu alte teorii, cât de confruntarea cu obiecte empirice mereu noi; concepte care, înainte de toate, au rolul de a desemna în chip stenografic ansambluri de scheme generatoare de practici ştiinţifice controlate epistemologic” (v. Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar).

Ce ţin morţiş să spun, folosind pretextul invocării unui factor considerat, îndeobşte, alien în raport cu arta? Că prefer un inginer, economist sau medic cu o minte clară, dialogică, unui poet „genial”, dar incomplet ca om. „Săltând” discuţia, prefer „neliterari” precum Confucius şi Gautama Buddha, Isus şi Socrate, carismatici ai conversaţiei, artiştilor bolborositori, „adânci” şi prost (adică strâmb, incomplet, cu ignorarea funcţiilor sociale) crescuţi. De artă este nevoie sufleteşte, orizontul economic e necesar pentru a analiza simptomatologia autismului. Dar fuziunea celor două orizonturi dă, cu adevărat, omul dialogic. Reprezintă, altfel spus, recunoaşterea unui „tu” respectabil.

Confrunatrea orgoliilor începe să ţină loc de căutare a adevărului. „Nu observăm în viaţa socială a epocii noastre o crescândă monologizare a comportamentului uman?” se întreabă, iarăşi, ţintind spre pretenţiile grilelor literaţilor, Gadamer. Criteriul estetic, neîndoielnic important, se dovedeşte insuficient sau chiar fastidios când avem de-a face cu documente umane, cu manifestări complexe ale spiritului, în fine, cu valoarea de adevăr a suferinţei. O „lectură” exclusiv internă a artei, în genere, fără integrarea „lectorului” într-un mecanism social-economic, de natură să-i corecteze pornirile-i autarhice, nu o mai văd posibilă/ creditabilă astăzi.