Iată-ne, încă o dată, prinşi, ca popor, în hăţişul conturat, evident, politically correct, al raportării noastre la motoarele sociale, economice, ideologice etc., ale continentului. Unii văd rapid, cu acidă şi „sinucigaşă” ironie, un racord la entropia personajului caragialesc, acela cu „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România...”. Şi, cum sensibilitatea la termenul patriotism e de natură să alăture discursuri, uneori, absolut divergente, nu ar fi rău, cred, să glosăm puţin pe marginea unor fraze ale lui Cioran: „Pentru noi, românii, superstiţia Europei pleacă din complexul de inferioritate. Să-ţi dai seama că nu te poţi realiza decât prin naţiune şi să n-ai siguranţa că naţiunea ta se va realiza! Aici e cheia incertitudinilor româneşti. Şi asta e tragedia individului lucid în culturile mici. Când faci parte dintr-o cultură care se împlineşte majestuos, îţi poţi permite luxul să nu le înţelegi pe celelalte. Un lucru rău prevestitor pentru români este faptul că ei înţeleg cu uşurinţă şi neproblematic alte forme de cultură. Asta presupune lipsă de caracter definit, absenţa unei direcţii lăuntrice” (din articolul Între conştiinţa europeană şi cea naţională, publicat de Vremea, în 1937).

Rândurile de mai sus sunt susceptibile să declanşeze reacţii ale literatului, istoricului, antropologului, analistului politic ş.a.m.d. Noi vom proceda, aici, la o mică scanare a impactului provocat de clătinarea proiectului călinescian asupra edificiului istoriei literare – nu numai că, prin respectiva clătinare, vezi bine, „nepatriotică”, a metodei impuse în cartea din 1941 (cea narativă) i-ar păli farmecul, care ţine, el însuşi, de inefabila literatură, dar şi nevoia noastră (legitimă) de universalii ar primi răspunsuri nesatisfăcătoare. Şi când te gândeşti că G. Călinescu, urmat, involuntar, de René Wellek, era cel care căuta să opună relativismului istoric pur un punct de vedere raportabil la existenţa unor imperative estetice, definite în spiritul celor morale ale lui Kant. Credinţa în rigoare epistemologică – în numele căreia a fost combătută teoria mutaţiei valorilor a lui Lovinescu – apare, iată, ca un paradox (nu unicul!) la cel care îşi intitulase Istoria literaturii române de la origini până în prezent drept roman, dând apă la moară acuzaţiei de „neştiinţificitate” (v. reacţia din epocă a lui Cioculescu). Lasă că „Divinul”, spectacular, a vorbit explicit, teoretizând, de istorie ca „sinteză epică” (mai aproape de noi, Thomas Kuhn a demonstrat că agregarea funcţională a societăţii se bazează nu pe idei, ci pe forţa personalizării lor, adică tocmai pe succesul epicizării mesajului) şi, inacceptabil pentru taxonomiştii de rit aristotelic, de ştiinţă inefabilă.

Lucrurile se complică, din perspectiva acestei inefabilităţi a ştiinţei, atunci când Călinescu îşi propune, remarcabil ca tactică, să determine elementele specificului naţional, ca punct terminus al Istoriei celei mari. Relectura acestei secţiuni finale dă bătaie de cap atât defensorilor criticului, cât şi semnatarilor rechizitoriului. Primilor, pentru că tonicitatea prospectivă a textului e pigmentată cu teze organiciste tip generaţia ´27 – cum vom vedea –, iar celorlalţi, întrucât discursul identitar (căci asta este, ca specie) are o coerenţă impecabilă. Ce atribute să conferim acestui demers? Să mă explic. Iniţiativa unei asemenea „concluzii” psiho-critice la capătul impresionantului traiect analitic ţine, să o recunoaştem, de inefabilul unei minţi sclipitoare setate enciclopedic. Literatului îi vine greu să nu admită forţa de seducţie a celor câteva pagini de încheiere intitulate chiar Specificul naţional. Dar ce judecăţi se formulează acolo? – this is the question.

E vorba, în speţă, de reprezentarea alterităţii la români. Străinii ar stimula neîncrederea în noi înşine, ne-ar induce sindromul inferiorităţii, iar ei (mai precis, occidentalii) ar cunoaşte Orientul cu scandaloasă aproximaţie. Problema noastră ar fi cum să „dovedim că suferim de prea multă instrucţie” şi, de aceea, intelectualului român, „blazat” i se pare redundant să-şi pledeze cauza nobleţei etnice şi spirituale atât de evidente. Costinian şi cantemirian, Călinescu forjează o heraldică avantajoasă, împingând limita inferioară a cronologiei noastre tot mai departe. Cu argumentul „impresionantei vechimi” (componente: muţenia, ritualitatea, fatalismul, factorul colectiv, gravitatea, elementaritatea) se explică „filosofia de sus” a unui popor ce a contemplat ascensiunea şi prăbuşirea imperiilor: „Ce e val ca valul trece”; „Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?”. Scepticism girat, pe coordonată populară şi cultă, de Mioriţa, de Eminescu, de Blaga, în cheie mereu metafizică. Mai aproape, temporal, de noi, doar protocroniştii şi Noica (desigur, cu instrumente diferite) au vorbit cu atâta simţ polemic despre predilecţia pentru „civilizaţie” a popoarelor noi, vituperând, să zicem, aglomerarea consumistă numită New York sau lipsa satelor la unguri, proaspăt sosiţi în istorie, deci citadinizanţi, şi conchizând, cu multă căldură, că noi nu suntem primitivi, ci bătrâni. Decurge, de aici, după Călinescu, faptul că eroul dus la oraş „devine un «singuratic» şi se melancolizează”. Satul, văzut ca axis mundi, cu o „silă de străin şi de venetic” foarte precar ascunsă, consacră o anumită intoleranţă în faţa alterităţii.

Altfel spus, românii au „o vie aspiraţie eugenică de puritate a rasei”. Mai multe ocurenţe ale termenului rasă, ca şi utilizarea sintagmei „români puri” („ardelenii mai cu seamă şi subcarpatinii au această calitate”) trimit cu gândul la autohtonismul năist. Te încurajează spre comparaţia respectivă şi cheia de boltă a demonstraţiei călinesciene: „Garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic”. În contradicţie flagrantă cu ideile cioraniene din Schimbarea la faţă a României (găsesc semnificativ că primele ei două ediţii au apărut în 1939 şi 1941), Călinescu elogiază „simţul politic miraculos” al nostru. El scrie „simţ” şi înţelege instinct, bazat, la rându-i, pe disimulare. Peste tot pe unde detectează Cioran ratarea şi periferismul existenţei, Călinescu vede opţiunea „sănătoasă”, „adevărată” (sic!), repulsia pentru „complicaţii inutile”, demnitatea. Ca exemplu simbolic de „român central” e dat Maiorescu. În aceeaşi ordine de idei, Cioran credea că ne pierde tentaţia zeflemelei, în vreme ce „părintele” Otiliei susţine, răspicat, că românului „zeflemeaua nu-i place”. Cine îi citeşte cu atenţie, în paralel, pe cei doi, în condiţiile propuse, adică prin cele două texte amintite aici, nu distinge nici o suprapunere de opinii, deşi e în discuţie exact acelaşi subiect, iar patriotismul niciunuia nu poate fi pus la îndoială (nici de către detractorii viscerali ai lui Călinescu).

Totuşi, există o excepţie care mi se pare de două ori relevantă – profetismul. Mai întîi, din raţiuni logice: fie că-l asociem pe Călinescu umanităţilor canonice (ilustrate în Sensul clasicismului), fie unui barochism constructiv (la nivelul întregii opere), acest tip de vizionarism este destul de surprinzător pentru el. Chiar dacă apare cauţionat românismul, îndulcindu-i-se artistic lacunele, autorul simte nevoia unui act compensatoriu. Reproduc pasajul în cauză: „Naţiile care vorbesc prea mult de trecutul lor (asemeni senililor) sunt în decadenţă şi noi trebuie să ne pregătim a le lua moştenirea culturală”. Mai este necesar să citez rândurile finale din Schimbarea la faţă a României? Apoi găsesc semnificativă procedura în contextul epocii: şi gânditorii ieşiţi de sub mantaua lui Nae Ionescu, şi Călinescu însuşi manevrează, iată, ca basso continuo, ideea unei revanşe ofensive în absolut a prea-cuminţilor români.